Energia – miză a războiului, dar și cheie a păcii mondiale – ar trebui să impună o politică de finanțare prioritară eforturilor de înarmare ce preocupă din nou cancelariile mondiale azi.
Una dintre marotele globale ale ultimelor decenii a fost poluarea și efectele ei climatice ireversibile. Preocuparea ecologică a statelor dezvoltate a strâns pâclă și bani în Estul planetei, mutând zidul berlinez lângă cel chinez pentru a apăra – de această dată – de nocivitatea producției industriale, seninătatea și bunăstarea septică a Occidentului. S-a dovedit că această apărare a finanțat indirect obsesia imperialistă moștenită de Putin și constatăm cum ea poate fi și fitilul unor conflicte ce mocnesc incandescent pe alte meridiane. Conform morfologiei răului însă, războiul din Ucraina – ce va zgudui economia rusă și ucraineană, alături de cea europeană – va conduce cel mai probabil și la demolarea necesară a acestui nou zid mondial.
Cheltuim azi energie nu numai pentru extragerea poluantă a hidrocarburilor și minereurilor, dar și pentru a le furniza din depărtate colțuri ale lumii, către centrul ei consumist. Conținutul unui cargo de zăcământ are mai mult de un sfert din prețul său costuri de transport. Proporția nu-i la fel de aberantă precum cea cheltuită cu întreținerea angrenajului birocratic menit să distribuie sănătate și protecție pentru pacea socială vestică, dar denotă o crasă ineficiență pe care necesara civilizare ecologică a societății umane n-o mai poate tolera.
Privind totuși optimist către viitorul încă îndepărtat în care SpaceX va reuși să ancoreze „velierele cosmice” purtătoare de zăcăminte extraterestre în porturile noastre pământene, liderilor actuali ai lumii etic-dezvoltate le este pusă chiar acum pe masă soluționarea efectelor ultimei diviziuni a muncii strategizată de predecesorii lor ce au impus în anii ’70 dominația globală a petro-dolarului. Precum recenta pandemie a reușit să-i împingă către o accelerare a digitizării, pericolul dependenței globale de imprevizibilul tandem sino-rus este în măsură să genereze revirimentul tehnologiilor de producere alternativă a energiei. Ba mai mult chiar, să le elibereze, precum munca digital-descentralizată, de consumul energetic individual alimentat din surse centralizate. Energia „la purtător” poate readuce dispersia actualei diviziuni globale a muncii către fostele state dezvoltate, aflate azi într-o stagnare evolutivă generată de încă copleșitoarea dependență tehnologică față de industriile „murdare” din Est.
Însoritele coaste medireraneene, talazurile nordice, Bora, Mistralul și bazinul hidrografic al Europei Centrale pot contribui într-o oarecare măsura la această descentralizare, însă fructificarea ei presupune disponibilizarea energiei în cantități pretabile revitalizării industriilor locale printr-o infrastructură speculativă de distributie. Și cum industria „noului petrol” reprezentat de bateriile electrice se traduce tot prin perpetuarea dependenței mondiale de zăcămintele estice de paladium, antimoniu și cobalt, rămâne ca tehnologiile de capsulare energetică, stocarea și transportul hidrogenului, rețeaua micro-reactoarelor nucleare, popularizarea comercială a fuziunii de inerție și a biocombustibililor de a 3-a generație – activități pe care firmele vestice le domină încă – să capteze interesul politic al decidenților care deocamdată finanțează prioritar tot înarmarea. Pentru aceasta însă, ar trebui în prealabil să se imunizeze și ei față de virusul imperialist, care chiar dacă se manifestă deocamdată doar prin simptome de tip „soft-power”, rămân la fel de periculoase pentru pacea mondială.
În cele din urmă, acum treizeci de ani, nici Rusia, nici China nu păreau o amenințare la adresa ei precum, iată, o reprezintă azi.
Laurențiu Stan
