Emigrarea este un salt în care speri că ceea ce crezi că porți ca parașută în tine te va ajuta să simți iar pământul sub picioare. Ce te aduce în pragul saltului e diferit la fiecare, dar rezultatul așteptat e mereu ăsta: stabilitatea picioarelor tale într-un pământ roditor.
Uneori poate să rodească doar cele necesare traiului pe care nu l-ai avut în locurile natale, alteori chiar și flori care-ți încântă parcursul, iar câteodată și urzici menite să-ți ferească pașii de poteci înfundate.
Spania te întâmpină, dincolo de modernitatea contrastantă, atunci când vorbim de condițiile de viață din România (infrastructură, servicii sociale, medicale și ambianță tolerantă), cu ceva ce poate latinitatea comună o face mai primitoare pentru noi, românii.
Nu despre similitudinea lingvistică sau de civilizație creștină vorbesc. Mă refer la prezența imperfecțiunii mecanismelor sociale care, deși funcționează mult mai bine decât la noi, îți dau și senzația că se îmbunătățesc mereu chiar dacă le observi poticnelile. Un soi de dinamism pozitiv care îți oferă șansa de a spera la mai bine, nu numai pentru copiii tăi. Nu-i deloc o țară blocată; nici în clamatul „aproape perfect” nordic, nici în promiscuitatea vreunei istorii estice ce pare mereu potrivnică binelui.
Probabil pentru spanioli lucrurile nu se văd tocmai așa. Am auzit deseori nemulțumiri nostalgice de la ei, dar mereu însoțite de speranțe concrete sau măcar motive temienice de mândrie a apartenenței lor.
Ne-am întrebat noi, românii de aici, când am constatat același lucru, care-i filonul ce generează acest sentiment de bine? Am conchis că ar fi respectul. Pentru viață în primul rând, pentru valoare în toate formele ei și pentru dreptul individual al oricui de a fi atât cât poate deocamdată, dacă arată însă că își dorește să evolueze.
Sună abstract dar, pentru aceia dintre noi care am venit aici, pare descrierea generică cea mai potrivită a motivului pentru care s-au decis să rămână.
Laurențiu Stan
