În Marea Britanie, o țară în care comunitatea românească a crescut spectaculos în ultimul deceniu, ajungând la peste 1,2 milioane de persoane – poate chiar 1,8 milioane, dacă luăm în calcul numărul celor care au aplicat pentru statutul de rezidență după Brexit – se conturează o realitate tulbure. Dincolo de datele seci ale migrației, românii din Regat trăiesc o viață în care identitatea este stratificată, iar discriminarea nu vine doar din exterior, ci și din partea propriului stat.
În societatea britanică, românii sunt percepuți, în primul rând, ca imigranți. Eticheta este grea și adesea toxică, într-o țară în care discursul anti-migrație a devenit fundal constant al vieții politice. Crizele economice, presiunea asupra serviciilor publice și fricile colective alimentate de tabloide sau rețele sociale au transformat „străinul” în țap ispășitor. Deși limba română este a treia cea mai vorbită limbă străină în Regat și contribuția economică a românilor este recunoscută chiar și de anumiți oficiali, imaginea publică rămâne fragilă. Câteva incidente izolate, puternic mediatizate, sunt suficiente pentru a reactiva stereotipurile.
Dar stratul cel mai adânc, și poate cel mai dureros, este cel al românilor de etnie romă. Ei nu doar că resimt rasismul societății britanice, ci și distanțarea deliberată din partea propriei comunități românești. De teamă sau din dorința de a se integra mai ușor, mulți români aleg să se disocieze de romii din Regat, alimentând o distincție toxică între „români buni” și „romi răi”. Rezultatul este o formă de auto-discriminare, o ruptură identitară profundă care slăbește coeziunea comunității și amplifică marginalizarea celor mai vulnerabili.
Incidentul recent din Ballymena, Irlanda de Nord – în care doi minori români de etnie romă au fost acuzați de viol – a devenit scânteia care a aprins un val de violențe și proteste xenofobe. Case vandalizate, străzi ocupate de mulțimi ostile, peste 30 de polițiști răniți. Deși autoritățile britanice au taxat prompt și fără echivoc aceste reacții extremiste, răul fusese deja făcut. Iar explozia de violență nu a fost un accident izolat. S-a propagat rapid în spațiul online, unde ura se viralizează mult mai ușor decât adevărul.
Într-un asemenea context, tăcerea și inacțiunea autorităților române devin stridente. Ambasada României la Londra a comunicat cu întârziere și a refuzat dialogul cu organizațiile civice care încercau să găsească soluții pentru a detensiona spiritele. Mai grav, serviciile statului român pentru o comunitate atât de numeroasă rămân minimale: trei oficii diplomatice pentru o populație comparabilă cu cea a județului Cluj, fără asistență juridică, psihologică sau mecanisme de protecție în situații de criză.
Reprezentarea politică a diasporei este, și ea, în mare parte simbolică. Trei deputați și un senator nu pot, oricât ar încerca, să răspundă nevoilor unei comunități răspândite pe tot teritoriul Marii Britanii. În practică, aceștia sunt percepuți mai degrabă ca niște figuri electorale decât ca reprezentanți reali ai cetățenilor. În plus, funcția de atașat de comunitate de la ambasadă – gândită să fie un liant între stat și cetățeni – rămâne un mister, necunoscută și irelevantă pentru cei mai mulți români din Regat.
Poate cel mai dureros sentiment este cel că statul român se rușinează de propriii săi cetățeni. Această rușine nespusă, dar vizibilă în inacțiune și tăcere, apasă mai ales asupra romilor – care, în loc să fie apărați, sunt adesea ignorați sau tratați ca o problemă.
În tot acest timp, diaspora rămâne unul dintre principalii contributori la economia națională. Românii trimit miliarde de euro anual acasă și susțin comunități întregi în țară. Cu toate acestea, când vine vorba de respect, protecție și sprijin real, primesc prea puțin înapoi.
Ascensiunea partidelor ultranaționaliste în Marea Britanie, precum Reform UK, și utilizarea discursului anti-imigrație în campaniile electorale amplifică pericolul. Nu mai vorbim doar despre percepții, ci despre riscuri concrete de radicalizare, izolare și violență.
Este un moment de răscruce. Un moment în care România trebuie să decidă dacă își asumă diaspora ca parte integrantă a națiunii sau continuă să o trateze ca pe un export temporar de forță de muncă. Dacă își apără toți cetățenii – inclusiv pe cei care sunt discriminați de două ori – sau continuă să privească în altă parte.
Pentru că, în cele din urmă, identitatea românilor din Marea Britanie nu este doar o problemă de percepție. Este o problemă de responsabilitate.
Dar despre toate acestea, pe larg, în curând, într-un nou episod al podcastului „România, dincolo de granițe”.
Sorin Istrate | Năsăud, România
Publicat prima dată în PRESShub, 12 iunie 2025.
