În timp ce Nordul global (nord-atlantic) se gândește la ce se va întâmpla după 20 ianuarie, „revenirea pe tron” a lui Trump, la alegerile din Germania sau la depășirea diverselor crize europene, polul opus (să-i spunem Estul ori Sudul global), deci statele BRICS+, își urmează propriile obiective: extinderea și contracararea dominanței Occidentului.
La formatul BRIC inaugurat în 2006 s-a adăugat un “S” în 2020 (Africa de Sud) și un + în 2024 (Iran, Egipt, Etiopia, Emiratele Unite). Pentru ca în 2025 să urmeze un nou membru important: Indonezia, a patra tara ca populație la nivel mondial.
Ce poate avea în comun un tărâm austronesian prin excelență cu Europa noastră, în special cea de Est: ei bine, o dictatură sângeroasă aparent lăsată în urmă și chiar prea bunele relații cu Rusia. Pe durata recentului meu voiaj pe aceste meleaguri am dorit să observ cât Islam, cât Suharto și câtă speranță în viitor are Indonezia actuală.
Istoria Indoneziei moderne începe cu dictatura lui Suharto, ce și-a însușit puterea în mod violent în 1967, profitând de circumstanțe extrem de favorabile: după independența obținută în 1945 și primele alegeri democratice din 1955, îngrijorarea față de popularitatea Partidului comunist PKI și ambițiile de dreapta ale Armatei au creat în 1965 premisele perfecte pentru ascensiunea rapidă a unui personaj de talia lui Suharto.
Acesta a utilizat răpirea a 6 generali și a unui ofițer de către soldații din mișcarea de stânga „30 septembrie” pentru a declanșa o adevărată depurare anticomunistă, cunoscutul genocid din 1965-1966, ce s-a soldat cu aproximativ 1.000.000 de victime și care i-a consolidat dictatura, deci politica represivă intitulată „Noua Ordine”.
Astfel, începând cu 1967, Suharto a devenit liderul desăvârșit și incontestabil al celui mai mare stat musulman din lume (azi 238 milioane locuitori).
Însă după finalul Războiul Rece, în cadrul căruia Indonezia totalitaristă a preluat pentru SUA rolul de ultim bastion asiatic împotriva comunismului (așa cum a „demonstrat” în asediul împotriva Timorului de Est în 1975), Jakarta s-a trezit lipsită atât de fonduri, cât și de sprijin internațional.
Anii ‘90 au fost crunți. Iar consecințele nu au întârziat să apară. Tocmai în timpul acestei perioade de slăbiciune au debutat colaborările cu partea opusă: cu Rusia, în primul rând la capitolul cumpărare de arme. Investițiile fostei URSS s-au multiplicat pe zi ce trece, concretizându-se mai ales în domeniul agriculturii, „trocul” fiind de rezumat prin formula: arme și fertilizante în schimbul uleiului de palmier.
Lucrurile aveau să ia o turnură mai optimistă în 2014, când alegerile prezidențiale au fost câștigate de Joko Widodo, un candidat de la firul ierbii, ce a „dăruit” țării 10 ani de stabilitate și vizibil progres.
Sub oblăduirea sa, Indonezia a reușit să se apropie de nivelul de trai din anii ‘80, iar economia a început să ia avânt, mai ales grație modernizării și a extinderii infrastructurii.
Imaginea sa de om politic, aprig dușman al corupției, al dinastiilor politice și al nepotismului a fost însă afectată de intenția recentă de a-și introduce fiul în politică, pe post de vice și mână dreaptă a noului președinte: Prabowo Subianto, fostul soț al fiicei dictatorului Suharto – vinovat, de altfel, nu doar de genocid, dar și de a-și fi însușit pe durata „mandatului” (1967-1998) vreo 35 miliarde $ (!!) din averea statului.
Acest Prabowo Subianto, din 2024 noul lider al Indoneziei, este fost ministru al apărării, om de afaceri, onorabil general de armată în retragere, dar și notoriu la capitolul încălcări ale drepturilor omului.
Cu toate acestea, poporul nu pare a se sinchisi de aceste aspecte cel puțin dubioase… Widodo va rămâne în analele istoriei nu doar drept cel mai popular șef de stat, ci și prin proiectul său ambițios lăsat posterității: noua capitală, Nusantara, situată pe insula Borneo (deocamdată neterminată din motive pecuniare).
Într-adevăr, capitala Jakarta își are zilele numărate: în ultimii 30 de ani, afluxul de populație a însemnat un șoc pentru o metropolă și așa construită pe un fundament neadecvat pentru întreținerea a peste 11 milioane de suflete.
Străzile aglomerate, sutele de mii de motociclete, poluarea ce atinge cote inimaginabile din pricina căldurii excesive, proasta administrare a reziduurilor menajere – toate acestea fac din anumite cartiere un infern total opus imaginii ideale a acestui teritoriu, menit a fi o junglă paradisiacă, nu o junglă de beton.
Abia Yogyakarta mai aduce aminte de ce ar fi trebuit să fie un oraș indonezian: temple hinduiste și budiste aflate în armonie perfectă cu moscheile, ulițe întortocheate sufocate de vegetație luxuriantă, și plajele Oceanului Indian la mică distanță. Aici timpul pare într-adevăr să stea pe loc, iar viața nu e costisitoare: chiria pe care o au de plătit în Germania într-o lună, aici oamenii o plătesc într-un an. Firește, gerul european nu intră în calcule – din martie până în octombrie temperaturile trec de 37 de grade, iar în sezonul ploios nu scad sub 20°.
În Java, ca și în Bali, se trăiește și se supraviețuiește cu ajutorul turismului, deoarece industria a avut de suferit din pricina crizei economice asiatice din 1997–1998.
În ultimele decenii, Indonezia s-a confruntat și cu multiple atacuri teroriste, dar și cu gripa aviară, ceea ce i-a redus atractivitatea pe plan internațional, însă nu potențialul economic – resursele naturale pe care le deține nu sunt deloc de neglijat: cărbune (principala sursa de energie), petrol, gaz, aur, cupru, bauxită.
Nichelul ce urmează a fi exploatat pe scară largă încă nu constituie o sursă de venit pentru populație. Deocamdată.
Indonezia continuă să joace un rol important în ASEAN și în Asia de Sud-Est, însă se îndepărtează pe zi ce trece de influența SUA. Pe străzi se mai aud balade americane cântate de muzicieni amatori, însă limba engleză e mai mult asociată cu vecina Australie.
Surprinzător sau nu, la capitolul soft diplomacy Coreea de Sud câștigă în mod detașat, prin muzică și seriale, devenite din ce în ce mai populare în ultima vreme.
Peisajul cultural este foarte distant de cel european, cu care are prea puține în comun.
Doar Bali, ca insulă popularizată printre nomazii digitali, are poate un iz “occidental”, chiar dacă templele budiste și sunetele de Legong (dansul tradițional) insistă pe anularea oricărei influențe străine.
Natura și așezările locale își revendică totuși drepturile în ciuda unui turism invaziv, însă indispensabil.
Aici chestiunile politice ale Nordului global par să se estompeze: se poate vorbi doar de Nord și Sud, dar nu de Est și Vest – Războiul Rece a lăsat în urmă doar o puternică dorință de modernizare (în anumite sectoare digitalizarea fiind vizibilă), însă nu neapărat rapidă, ci după legile naturii, aici adevărata Forță.
Pentru acest popor, tradiția și cultura primează față de eventualele expectative politice.
Dar și religia, în acest caz, Islamul, începe să joace un rol din ce în ce mai important. Ralierea la nivel internațional a avut deja loc: fidel liniei Turciei și a statelor musulmane, guvernul și mass-media se poziționează împotriva “Israelului zionist”, steagurile palestiniene nefiind greu de observat prin orașe…
La fel ca și steagurile fostului partid al lui Suharto, Golkar, ce se alternează cu posterele lui Joko Widodo și Prabowo Subianto, afișați în continuare împreună pentru a da națiunii impresia de continuitate. Președintele țării este considerat o figură intangibilă, societatea civilă fiind încă prea ușor manipulabilă (printre altele, și prin social media și TikTok).
Așadar, Indonezia își așteaptă răbdătoare rândul pentru a se întoarce pe scena politică internațională. A trecut ceva vreme de la Conferința de la Bandung din 1955, deci de la Sukarno și de la formarea Mișcării de Nealiniere. Epoca lui Suharto și-a lăsat și ea amprenta asupra prezentului, ca și anii lui Widodo, care a readus Indonezia în atenția Sudului Global. Să nu uităm că a fost unicul lider sud-asiatic ce a încercat o mediere între Rusia și Ucraina în 2022.
Apartenența la BRICS+ și strângerea relațiilor sale cu Rusia sau China, ambele parteneri economici vitali, era deci doar o chestiune de timp…
Poporul are încredere în flerul militar al lui Subianto și în resursele bogate, dar drumul spre prosperitate și democrație este lung…
Dorina Achelăriței | Berlin, Germania
