Îmi recunosc neputinţa. Ieri după-amiază, când au început să curgă apelurile către cei din diaspora canadiană şi americană să meargă să o voteze pe Elena Lasconi, am simţit pentru prima data şocul ca un pumn în plex. Dar nu am putut face nimic, iar cum nu am timp până la alegeri să îmi reînnoiesc paşaportul românesc, nu voi putea vota nici peste două săptămâni…
În minte îmi vin imagini cu rude care se bucură şi îmi spun cu ură nedisimulată că aşa e şi firesc. Din moment ce nu mai locuiesc în România nici nu merit să mai votez în ţară. Ei oricum ştiu mai bine şi nu e cazul ca eu, cu „globaliştii mei”, să mă mai implic. Mâine îmi vor trimite din nou spamm-uri pe whatsapp calate pe două teme esenţiale – excepţionalismul românesc cu eseuri întregi (cine are oare timp sa le scrie atât de lungi?) în care românii au învăţat de la daci limba latină şi în care (oroare pentru mine care am un doctorat în literatură engleză medievală!) regii Merciei erau de origine dacă, în opoziţie cu decadentul Occident în care nu există decât artă din banane lipite pe pereţi si LGBTQ. Iar dacă până ieri centrista din mine refuza să răspundă acestor spamm-uri considerându-le insignifiante, de azi ştiu că ele au câştigat, că eu cu toate frustrările mele intelectuale sunt cea învinsă şi că nici măcar nu voi putea spune pe viitor că am votat împotriva întunericului ce simt că va acoperi România peste două săptămâni.
Un amestec de fanatism, dragoste, teamă şi ură
De fapt, totul a început odată cu alegerile parlamentare din vremea lui Dragnea, când am votat USR+. Dacă înainte familia rămasă în ţară îmi aplauda “excursiile” de cinci ore, condus prin ploaie şi mult trafic, până la cea mai apropiată secţie de votare ca să votez cu Băsescu sau împotriva lui Ponta, faptul că am votat cu cei care, spuneau ei, susţin familia homosexuală in detrimentul pensiilor lor mărite a devenit problematic.
Nu a ajutat nici că am îndrăznit să întreb dacă ei cunosc măcar un homosexual din ăsta care ar încerca să răpească copii aşa cum spuneau, şi că am avut tupeul să le atrag atenţia că societatea românească este atât de discriminatorie încât, chiar dacă există persoane LGBTQ în jurul nostru, ele nu au nici măcar curajul de a se declara ca atare.
Însă ce a urmat după nu a fost vina lor. Momentul ruperii USR+ şi apoi mizeria epocii Iohannis nu m-au ajutat deloc să le arăt că am avut dreptate; dimpotrivă, fiindcă am fost la rândul meu dureros de dezamăgită, am decis să îi dau ascultare mamei care mi-a şuierat la un moment dat printre dinţi “eşti o trădătoare, vezi-ţi de viaţă acolo şi lasă-ne pe noi in naţionalismul nostru” şi să las paşaportul românesc să expire, gândindu-mă că e oricum mai uşor şi mai ieftin să îl reînnoiesc şi să călătoresc cu cel american.
Mama avea o privire pierdută când mi-a spus asta. Un amestec de fanatism, dragoste, teamă şi ură la care atunci nu am vrut să mă gândesc.
M-am concentrat, în schimb, pe durerea pe care mi-a produs-o şi am decis să nu mai vorbesc cu ea. Nu mai vorbim de ani.
Au câştigat cu ura şi cu mistificările lor naţionaliste
Am revăzut privirea aceea în mai multe rânduri de atunci. Am văzut-o la preotul român din America enervat că a trebuit să îi vorbească fetiţei mele în engleză şi comentând răutăcios de faţă cu restul celor din biserică despre asta, am văzut-o la românca supărată că înţeleg româneşte atunci când înjura în magazin, crezând că nu pricepe nimeni.
Am văzut-o la individul îmbrăcat in dac de la sărbătoarea românească de aici când i-am spus că nu mă interesează tipul de istorie pe care îl propune şi la vânzătoarea de la magazinul românesc căreia i-am spus că nu agreez învăţământul religios în şcolile publice de aici. Am văzut-o şi am ignorat-o mereu, imaginându-mi că va trece, că nu mă va afecta pe termen lung, că voi putea sta departe de grupurile româneşti de pe reţelele sociale şi din viaţa reală şi că totul va fi bine într-un final.
Dar ei au câştigat pe termen lung cu ura şi cu mistificările lor naţionaliste. Au câştigat deja aici în SUA şi tare mi-e teamă că în două săptămâni vor câştiga şi în România.
Iar mie nu îmi rămâne decât să simt că mi-am trădat ţara prin imposibilitatea prezenţei la vot şi că, indiferent de rezultat, nu va fi bine pe nici o parte a oceanului.
Anca Brânză | Georgia, Statele Unite ale Americii
