Ziua morților în Mexic e o sărbătoare națională atât de importantă pentru cultura mexicană, încât multe instituții, școli și companii private oferă zile libere angajaților lor pentru a putea sărbători alături de familie și comunitate.
Sărbătoarea începe cu aproape 6 zile înainte de 1 noiembrie și are forma unui festival cu manifestări culturale multiple: de la piese de teatru și spectacole pe stradă sau în instituții culturale, toate au un specific folcloric tipic peninsulei Yucatan, cu procesiuni religioase și expoziții exuberante în holurile clădirilor coloniale din orașele mari.
Hanal Pixan, se traduce prin „hrană pentru suflete”, festival care anual onorează pe cei decedați și reprezintă un moment de conectare cu cei dragi care au trecut în neființă.
În timpul Hanal Pixan, familiile creează altare ornate cu ofrande precum mâncare, băutură, lumânări și fotografii ale celor dragi dispăruți, altare care sunt de obicei puse pe o masă specială în fața locuinței unde sunt obiecte personale ale persoanei decedate, felul său preferat de mâncare, lumânări și flori.
Fiecare casă unde există o tradiție maya moștenită și o influență catolică puternică, are un altar pentru ”Dia de los muertos” și dulciuri tradiționale special făcute pentru sărbătoare, cum este de exemplu, ”pan de muerto”. Acesta este un tip de patiserie, gen cozonac, care se consumă doar în noiembrie. Această pâine dulce, cu forma sa caracteristică și gustul său delicios, este o ofrandă tradițională pentru a-i onora pe cei decedați. Are o formă rotundă care simbolizează ciclul vieții și, adesea, este decorată cu dungi de aluat care reprezintă oasele și este așezată pe masa altar în speranța că îl va readuce pe cel decedat înapoi acasă pentru a se bucura din nou de cei dragi.
Spre deosebire de sărbătorile creștine care comemorează morții, în tradiția mayașă, prezența celor decedați este dorită și celebrată pe parcursul mai multor zile. Această diferență fundamentală se datorează unei abordări mai deschise și mai curioase față de moarte, care este integrată armonios în viața de zi cu zi.
În primele zile (26 sau 27 în Merida), una dintre cele mai importante parade este cea care pleacă de la cimitir de unde sunt chemați cei decedați să petreacă timp cu familia care îi așteaptă acasă. Ca să vină înapoi, aceștia își vopsesc fețele care imită un craniu, îmbracă haine colorate și vesele și pleacă spre cimitir cântând cântece tradiționale care cheamă morții printre cei vii.
În data de 30, familia face o cină specială și povestește despre defunct, se bea și se dansează chiar și e încurajat să te descarci, să râzi, să plângi să spui povești despre persoana decedată care îți trezesc amintiri și se încurajează o abordare aproape terapeutică dacă este cazul, pe care poți să o ajustezi cu mezcal sau tequilla.
Atmosfera are un amestec unic de veselie și melancolie, o nuanță pe care doar cultura mexicană o poate crea. Textele din cântecele din Hanal Pixan despre moarte explorează modul în care decedații continuă să facă parte din viața de zi cu zi și este important, mai ales în această zi, prezența lor printre cei vii. Mă gândesc, de exemplu, la scrierile lui Fuentes, unde fantomele devin uneori pârghii ale justiției unei istorii nedrepte asupra mayașilor, pedepsind faptele rele ale celor vii. Sau la romanul lui Pedro Páramo, unde morții și vii nu sunt foarte diferiți în orașul din deșert.
Hanal Pixan în Yucatan: Valladolid (26 – 29 octombrie)
Am primit un flyer cu programul pe zile al festivalului și am constatat cu tristețe că deja pierdusem o parte din el. Deși eram încă destul de obosită de la drumul din Cancun până în oraș, am ales să ies 10 minute doar ca să caut ceva rapid pentru cină pentru că deja se întunecase și era destul de târziu. Am ieșit, jumătate în pijama, până la un fast-food încă deschis după 10:00 seara și am ajuns lângă parcul central, de lângă biserică, unde era foarte multă lume. Circulația era blocată în jurul parcului și se auzeau focuri de artificii și instrumente muzicale care făceau un fel de soundcheck.
O parte din oameni așteptau în fața bisericii. Dintr-o stradă laterală, s-a auzit un cânt și o mulțime s-a îndreptat spre biserică într-o procesiune care se mișca foarte încet. Cântecele erau în maya și deasupra tuturor era un altar pe care era o cruce mare aurită. Vreo 6 băieți îl duceau pe umeri. În toate orașele mici pe care le-am vizitat, am găsit aceeași structură urbană: o biserică mare în centru, înconjurată de clădiri administrative și un parc. Procesiunea începea întotdeauna la o biserică, trecea prin parc și apoi prin centrul orașului ca apoi să se termine într-o altă biserică. Slujbele țineau câteva ore bune.
În același timp, în parcul de lângă, erau la fel de mulți oameni care nu păreau că vor să participe la nimic religios și care erau mult mai relaxați: unii aveau mese și scaune aduse de acasă și beau cu prietenii și vecinii, doamnele așteptau în picioare lângă orchestră, copiii și adolescenții trăgeau cu artificii care se loveau de clădirile din jur, câțiva mai în vârstă îi controlau și încercau să nu îi lase să rănească pe cineva.
Când ușile bisericii au fost închise, ca la un semn sincron, s-a pornit orchestra live din parc. Cumva, parcă așteptaseră la fix să se termine procesiunea ca să înceapă.
Trupa din Veracruz și de prin alte părți de prin Mexic au făcut pe toată lumea să se ridice de jos și să danseze care pe unde. Nu se mai încăpea pe ringul de dans așa că unii dansau pe trotuar sau în stradă. Erau câteva cupluri de europeni dezorientați care au fost somați să danseze dar care, în comparație cu mexicanii se vedea clar că nu se descurcă. Atmosfera era undeva între un revelion și o nuntă în care se dansa în mare în familie și cu cei apropiați. Unii erau deja costumați, unii erau cu hainele de acasă, așa că nu prea conta că eu eram în pijama și șlapi. Am avut senzația că în Europa nu se dansează asa nici când se bea foarte mult și mexicanii din parc păreau destul de treji.
În mulțime, era evidentă diferența culturală. În timp ce mexicanii se mișcau în ritm, cu o sincronizare familiară, alte continente prezente erau amorfe și reprezentanții lor păreau dezorientați dar curioși.
Într-un final am renunțat la participare pentru că era destul de greu să stăm noaptea până târziu și ziua să explorăm cu orele situri arheologice din jurul Meridei pe care nu ai ocazia să le vezi în fiecare zi.
Merida, 30/31 octombrie – 1 noiembrie
Suprapunerea orașului Merida peste vestigiile mayașe reprezintă o stratificare complexă a istoriei. În timp ce clădirile coloniale par să domine peisajul, rădăcinile adânci ale civilizației mayașe continuă să influențeze cultura și spiritul locului. Chiar și în inima orașului, se simte prezența străveche ca un ecou al trecutului care coexistă în mod disonant cu prezentul. Fiind însă un oraș mai mare, aici se simte mai puternic atmosfera de petrecere pentru ziua morților.
În piața centrală unde era organizată sărbătoarea pe o scenă improvizată erau multe echipe de dans din diferite părți ale Mexicului și programul se desfășura în funcție de dificultatea pe care o avea reprezentația. Lângă una din biserici era o expoziție tematică ce se deschidea doar pe timpul nopții și în parc era amplasat un altar mare pentru una din personalitățile decedate ale Meridei.
Mesajele transmise prin manifestările culturale din centru merg pe ideea că între viață și moarte este un flux și nu o discrepanță. Oricând, oricare dintre cei vii care participă la concerte sau fac parte din spectacol, pot trece dincolo și invers: cei morți revin printre cei vii prin amintire și prezența spiritului care este invocat constant.
Ce e frapant e metamorfozarea fricii sau anularea ei și transformarea durerii în bucurie, cântec și culoare. Seara se deschide cu un show pentru copiii decedați și cei care joacă, se plimbă prin public costumați în schelete și îndeamnă oamenii să se joace cu ei sau împart flori în timp ce cântă despre cei pe care ei îi cunosc și care au murit și îi cheamă la joacă.
Concepția mayașă despre moarte, văzută ca un sacrificiu necesar pentru evoluția spirituală, prezintă asemănări cu credința creștină în recompensă post-mortem, ambele subliniind importanța transcendenței și a unui sens al existenței.
În ciuda adoptării unor elemente religioase creștine, concepția mayașă despre moarte și viață de apoi a păstrat o anumită autonomie. În timp ce creștinismul pune accent pe smerenie și fapte bune ca premisă a salvării, mayașii valorizează mai degrabă acceptarea ciclurilor naturale și sacrificiul ca o formă de purificare. Această disonanță reflectă o încercare de a sintetiza două viziuni asupra lumii, păstrând în același timp elemente esențiale ale identității culturale mayașe.
Complexitatea și dificultatea dansului, mai ales având în vedere înălțimea pantofilor, părea elegant și ușor deși nu era deloc așa. Finalul a fost un moment important pentru comunitate: directorul școlii, primarul cu familia, organizatorii și chiar orchestra care cântase de pe un trotuar din fața unui magazin au urcat pe scenă și au primit aplauze minute în șir. A fost mai mult decât un simplu spectacol, a fost o adevărată sărbătoare a diversității culturale, care a reunit oameni din diferite medii sociale.
A existat un spațiu și pentru arta contemporană care se îmbina cu tradițiile locale, creând o experiență vizuală și conceptuală unică. Expoziția de lângă clădirile religioase era dedicată străvechiului obicei de a construi un drum de flori și lumânări pentru a-i îndruma pe cei dragi spre cer, în noaptea de 1 noiembrie. Vizitatorii erau invitați să străbată un labirint luminos, fiecare exponat având o semnificație specială legată de sărbătoarea morților, iar intrarea și ieșirea erau cu un singur sens, pentru că drumul de flori însemna că morții trebuie să se întoarcă de unde au venit după ce interacțiunea cu ei s-a sfârșit.
O mai bună cunoaștere a folclorului mexican în România ar putea fi o inițiativă socială care să unească comunitatea, să stimuleze creativitatea și să promoveze turismul cultural, dar și să mai taie din preconcepția și indiferența față de alte culturi. Poate ar mai cizela până și rigidele noastre paradigme creștine care ne încapsulează în aceleași ritualuri care, ne mai fiind actuale, și-au pierdut din sensul spiritual, rămânând la un sens politic sau mercantil.
În încheiere
Pe 2 noiembrie începuse să și plouă în Merida. Odată cu venirea și plecarea morților din oraș, se spune că bate un vânt rece care îi aduce și îi duce înapoi pe cei decedați. Într-adevăr, după ce toate festivitățile s-au încheiat, vremea s-a schimbat și aerul s-a răcit. Probabil coincide cu un fenomen climatic ce se repetă în fiecare an, dar asta nu taie din farmecul poveștii.
Hanal Pixán oferă o perspectivă reconfortantă asupra morții, transformând-o într-o celebrare a vieții și a legăturilor noastre cu cei dragi. Spre deosebire de ritualurile ortodoxe, care pot fi percepute ca formale și lipsite de emoție, această tradiție mayașă încurajează o conectare mai profundă și mai personală cu cei decedați. Prin intermediul ritualurilor și simbolurilor sale, Hanal Pixán oferă un spațiu pentru vindecare și eliberare emoțională.
Faptul că practicile mayașe persistă în regiuni precum Mexic și Guatemala sugerează că creștinismul și mare parte din catolicismul american, în loc să înlocuiască complet credințele și obiceiurile indigene, s-a adaptat și a fost adaptat la acestea, creând un sincretism complex care merită experimentat chiar dacă între mayași și colonizatori s-au dezvoltat relații de putere inegală, caracterizate de discriminare și exploatare. Această situație a lăsat urme adânci în societatea mexicană și continuă să influențeze relațiile dintre diferitele grupuri etnice.
Cu toate acestea, dacă vreodată plănuiți să mergeți în Mexic, cred că perioada 24 – 2 noiembrie e cea mai potrivită pentru a nu rata sărbătoarea și oferă mult mai mult decât un concediu la plajă în Cancun.
Viorica Bold
