Din emisiunea lui Dragoș Pătraru, la care au fost invitați jurnaliștii Ovidiu Vanghele și Bianca Albu, am aflat mai multe informații decât voiam să aflu despre „loturi” și practicile generalizate ale unui stat care nu înțelege nimic din ceea ce înseamnă serviciile sociale.
Sunt două probleme diferite aici.
Una e cea a persoanelor vârstnice, plătitori ei înșiși sau cazuri sociale care sunt decontate de stat, adică cei care ar trebui să își ducă bătrânețile într-un mediu safe, îngrijiți corespunzător în acest tip de centre. La două dintre aceste centre din Voluntari aceștia erau văzuți și ca o sursă suplimentară de bani, li se lua pensia și bunurile, în cazul în care aceștia aveau terenuri și case.
A doua problemă, însă, e cea a persoanelor cu handicap psihic sau fizic de diferite grade și de vârste diferite, pe care spitalele de psihiatrie îi externalizează, practic, ca să nu fie ținuți ani de zile în spital. Statul îi instituționalizează în continuare în aceste centre, fie ca metodă de reintegrare socială, acolo unde e un diagnostic mai ușor dar care necesită o perioadă mai lungă de recuperare, fie ca o alternativă mai socială decât un pat de spital, având în vedere că spitalul nu e un loc de locuit.
Așadar, trei oameni pot face o firmă de îngrijire, pun la bătaie un imobil și anunță Asistența Socială că pot primi rezidenți.
Statul le dă „loturi”, adică grupuri de oameni cu diferite probleme de sănătate, psihice sau fizice, care au nevoie de îngrijiri și supraveghere permanente.
Aici e ceea ce mi se pare cea mai înfiorătoare parte.
Cu cât patologia e mai gravă, banii de la stat sunt mai mulți, ajungând până la 2.000 de euro sau mai mult, bani considerați necesari pentru o îngrijire completă, de la cazare și masă, continuarea tratamentului, terapii de recuperare, reintegrare și așa mai departe.
Cei care primesc loturile NU SUNT INFORMAȚI despre patologia celor pe care îi primesc. Primești, practic, 30 de oameni fără să fii întrebat dacă ai personal specializat, care să se descurce cu pacienții respectivi, exact cum ai primi 30 de saci de cartofi dar ți se dă o acreditare/licențiere provizorie pe o perioadă de un an, care ulterior poate deveni definitivă.
Așa cum am citit în raportul CRJ, acești pacienți nu sunt informați unde sunt duși, nu li se cere consimțământul, sunt transportați la adresa hotărâtă de pixul decidenților din spital și probabil DGASP-uri, după care Dumnezeu cu mila.
Acesta e cazul Centrului „Sfântul Gabriel cel Viteaz”, care lua aceste „loturi” de pacienți cu diagnostice grave, deci li se decontau sume mari și nu ofereau în schimb absolut nimic, nici măcar hrana corespunzătoare, iar restul serviciilor și personalului erau doar pe hârtie.
Jurnaliștii calculaseră că, după normele stabilite în lege, centrul ar fi trebuit să aibă cam 27 de angajați: asistenți, infirmieri, kinetoterapeuți, medici specialiști la cele 30 de persoane cu diagnostice psihice complicate.
Godei avea patru angajați, fără nici un curs sau specializare.
Într-un articol de presă am văzut că ținea cheltuielile la 4-5.000 de euro pe lună, reducând personalul și cheltuielile de hrană la minim, iar restul sumei de peste 30.000, cât îi deconta statul, îi băga în buzunar.
Raportul CRJ nu doar că denunță aceste practici, care includeau lipsirea de libertate, sechestrarea, proasta alimentație, supunerea la rele tratamente și lipsa oricăror activități recreative sau ocupaționale, dar spune cu subiect și predicat că ESTE O PRACTICĂ A STATULUI ROMÂN, considerând că aceste persoane nu sunt altceva decât niște obiecte, fără viață, sentimente sau suferințe.
Pare că, după 33 de ani, în materie de servicii sociale, instituțiile statului român, de la organismele de acreditare și control și până la ministere a rămas în continuare blocat ca mentalitate în perioada comunistă și continuă metodele prin care scăpau de copiii nedoriți, exterminându-i în orfelinatele groazei.
Daniela Hering | Stockholm, Suedia
