Două sunt principalele preocupari ale celor ce se gândesc la o eventuală (stră)mutare din țară: un acoperiș imediat și obținerea veniturilor recurente, locuința fiind bineînțeles prima prioritate. De aceea voi încerca să reiau aici câteva dintre aspectele importante legate de închirerea unei locuințe în Spania.
Voi începe însă cu o paranteză oportună pentru clarificarea problematicii ce face destul de dificilă închirierea pe termen lung aici.
Un articol de Laurențiu Stan (Elche, Spania)
Probabil mai ales din cauza apetitului pentru senzațional al mass-mediei, legislația specifică din Spania pare aberant favorabilă chiriașului. Asta chiar dacă este identică cu cea a majorității țărilor U.E. Astfel că, așa-numitul fenomen „okupas”, a marcat până și ambientul urban spaniol prin omniprezența grilajelor, generând chiar o adevărată industrie destinată protejării împotriva ocupării abuzive a unei proprietăți nelocuite permanent. Asta desi, de fapt, doar 0,7% din totalul celor peste 25 de milioane de locuințe existente în Spania sunt afectate, iar mai mult de 50% dintre acestea aparțin băncilor sau fondurilor imobiliare, nu proprietarilor particulari.
E drept că și prompta aplicare a legii de către forțele de ordine publică spaniole face ca ea să pară mult mai drastică decât în România de pildă, unde Poliția abia dacă intervine în cazul în care proprietarul aplică „metoda barosului” pentru a-și recupera proprietatea. În Spania însă, un simplu apel de urgență din partea ocupantului aduce imediat câteva echipaje de intervenție la fața locului. Acestea având exclusiv misiunea legală de a menține ordinea publică, îndepărtează cu fermitate părțile, punându-le în poziția anterioară conflictului, adică lăsând de cele mai multe ori chiar proprietarul în afara locuinței, iar pe ocupant în interiorul ei.
Nici chiar cu avocatul lângă el și toate documentele doveditoare la subțioară, proprietarul nu va fi susținut de Poliție pentru recuperarea sa imediată, pentru a nu se substitui aparatului judecătoresc, singurul autorizat să analizeze și să decidă legal cine rămâne în casă și cine în afara ei.
În lumina legii – repet, aceeași în toată Europa! – uzurparea dreptului de proprietate este una, iar intrarea prin efracție în domiciliu, alta. Cum chiriașul este prezent în casă și are lucrurile personale în interiorul acesteia, aparent proprietarul care încearcă să își recupereze locuința comite infracțiunea de „allanamiento de morada” și riscă, dacă nu răspunde invitației de a părăsi imediat scena conflictului, amendă, uneori chiar și închisoarea. Paradoxal, eficiența diferită a Poliției în aplicarea aceleiași legi, face ca soluționarea unei dispute privind ocuparea de facto a unei proprietăți să fie mai anevoioasă în Spania.
Revenind la subiectul propus inițial, deși închirierea rezidențiala are o mare cerere în Spania, disponibilitatea locuințelor libere pentru aceasta este foarte scăzuta. Nu numărul lor, ci disponibilitatea proprietarilor de a le închiria este, datorită celor descrise în paranteza anterioară, mult mai scăzută.
Este lesne de înțeles că dacă, chiar și indirect, legea pune în dificultate un proprietar ce încearcă să-și recupereze casa ocupată abuziv, cu atât mai puțin acesta va fi înclinat să permită printr-un contract de închiriere accesul în proprietate fără ca locatarul să aducă dovezi solide pentru bonitatea sa. Mai ales în condițiile recentei modificări a Legii Locuinței – care sperăm că după anticipatele din 23 iulie se va modifica din nou – care a impus termenii de „chiriașii vulnerabili” și „zone imobiliare tensionate”.
Deci, pentru cei ce sunt în căutarea unei chirii pe termen lung fără a dispune de dovezile minime de bonitate necesare încheierii unei Polițe de asigurare „impago”, singura alternativă rămâne constituirea unui depozit returnabil ca garanție de bună îndeplinire a obligațiilor de chiriaș. De obicei, acest depozit este în cuantum de minim 3.000 de euro, cât reprezintă tariful obișnuit de firmele licențiate pentru monitorizarea și autorizarea accesului pe proprietățile private. Soluția este însă una care poate genera interpretări din gama cercului vicios, deoarece chiar și anterioara formă a legii prevedea că garanția nu poate depăși cuantumul a două luni de chirie.
Acest context atât de complex generat de reglementarea excesivă face ca prețul chiriilor pe termen lung să crească permanent, iar chiriașii să rămână în cele din urmă, chiar mai neprotejați decât dacă prevederile sau aplicarea legii le-ar fi, teoretic, mai puțin favorabilă.
