Articolul de față a fost inspirat de recent adoptata modificare de orientare stângistă a Legii Locuinței din Spania și își propune să detalieze concret câteva motive pentru care așteptarea inactivă a efectelor acesteia poate mai curând expune segmentul de populație vizat unei situații contrare celei preconizate.
Legea a fost deja intens criticată ca fiind doar o mită electorală a actualului partid de guvernământ, cu câteva săptămâni înainte de scrutinul ce a avut loc pe 28 mai. Modificările sale prevăd măsuri limitative în detrimentul proprietarilor, clamând că astfel vine în întâmpinarea protejării nevoilor persoanelor aflate în situație vulnerabilă, pentru accesul la o locuință decentă, așa cum de altfel prevede Constituția Spaniei.
Principala sa critică preconizează că, prin efectele ei, deja cronicizata criză a locuințelor sociale insuficiente în Spania este ascunsă sub preș și va intensifica actuala imposibilitate a populației de a accede către o locuință ieftină și decentă. Efectele generate în alte țări de legi similare par să confirme această premisă. În continuare, vă propun câteva considerații din afara sferei politice, cu scopul de a discerne doar rațional dacă recenta Lege va îmbunătăți sau nu actuala situație din Spania.
Un articol de: Laurențiu Stan (Elche, Spania)
Deficitul generează suprapreț. Ambele sunt manifestări (nedorite) ale mecanismului pieței – inevitabile însă, cel puțin temporar – necesare ajustării raportului cerere-ofertă care afectează mereu, în afara limitărilor reglementative, noua valoare de piață înainte de o criză. Dacă din punct de vedere etic primul element este mai ușor de acceptat ca o anomalie accidentală – cum ar fi incapacitatea sau insuficienta producție temporară generată de diverse penurii sau eventuale fracturi ale procesului de producție ori alte tipuri de creștere imprevizibilă a cererii – fără a implica neapărat vreun prezumtiv vinovat, al doilea element este deseori incriminabil moral, fiind imediat asociat cu speculanții care, fără scrupule, profită de fenomen pe seama unor victime lipsite de opțiunea de a-și satisface, altfel decât plătind necuvenit, nevoile primordiale.
Moralitatea a dovedit însă în istoria umanității nevoia unor praguri evolutive, întocmai ca și maturizarea ce vine treptat, odată cu vârsta. Poate fi menționat aici, ca exemplu măcar, vetusta acceptare generală morală a sclavagismului până în urmă cu mai puțin de un secol și jumătate în urmă. Deci, aș zice că moralitatea nu poate fi mereu considerată o reacție potrivită, cu atât mai mult când se referă la suprapreț, care este în final doar o manifestare procesuală în sensul reglării pieței. Mi se pare similar cu a incrimina sistemul imunitar ce eliberează pirogeni atunci când detectează o infecție în corp. Febra e necesară chiar dacă, doar ieșită de sub control, poate ucide.
Fiind de acord cu premisele de mai sus, ar trebui să putem accepta „frisoanele” generate de debutul supraprețurilor ca forme de sesizare a limitelor maximale spre care tind prețurile pe moment, pentru o ulterioară restabilizare naturală de după criză. Această perspectivă pragmatică ne-ar ajuta să rectificăm eventualele planuri investiționale sau măcar să ne adaptăm temporar consumurile de dinaintea unei crize. Adică ne-ar face mai alerți în privința gestionării bugetelor curente și mai avizați în privința capacității personale de a negocia favorabil și oportun noile condiții de piață.
De pildă, între momentul în care prețurile de vânzare ale proprietăților cresc și cel în care prețul chiriilor se mărește proporțional rămâne mereu o perioadă suficientă de timp în care se poate renegocia favorabil chiria curentă. Acest interval este momentul cel mai oportun pentru a reduce costurile coșului zilnic pentru minim următorii cinci ani cât legea o prevede, cu o economie mult mai semnificativă decât valoarea propriu-zisă a negocierii.
Majoritatea proprietarilor încă neavizați de tendința prețurilor imobiliare n-ar fi deloc reticienți să acorde o reducere pentru a-și asigura continuitatea veniturilor obținute de la un bun chiriaș existent. Asta dacă nu dispunem încă de suficiente fonduri pentru a fructifica momentul în vederea achiziției unei locuințe personale prin varianta „opción de compra”, care ne-ar asigura peste doi ani un preț de cumpărare în rate, fără dobândă, la un preț mult mai mic decât viitorul nivel al pieței imobiliare.
Revenind la exemplul febrei, aș zice că înțelegerea pragmatică a mecanismului natural deficit-suprapreț și reacția efectivă la semnele acestuia, ar putea fi mult mai utilă decât încremenirea într-o prostrație confortabilă pe moment și impulsului de a ne alătura corului de ultragiați care rămân în final doar cu satisfacția de a fi incriminat moral apariția speculanților în momente de criză. Apoi, să nu uităm că profilul celor ce pot fi considerați speculanți diferă de cel al celor care doar îi categorisesc așa. În primul rând sunt mult mai atenți și activi în piață și își asumă mereu riscuri pe care majoritatea nu le acceptă.
Să luăm în calcul doar că „speculantul” care solicită un preț mai mare decât cel actual al chiriei se încumetă să facă față prevederilor limitative ale noi Legi a Locuințelor și își ponderează costurile investiționale fiind conștient că noul nivel de preț nu poate depăși pragul de la care achitarea unei ipoteci pentru achiziția în rate a unei locuinte proprii face ineficientă plata unui cost lunar de chirie. Deci, de fapt speculează strict în limitele condițiilor efective de piață, riscând totodată corespunzator posibilelor deviații ale acestora. Pe scurt, niște „neliniștiți” în comparație cu majoritatea celorlați.
Revenind la efectele recent adoptatei Legi, în contextul rezultatelor alegerilor din 28 mai se pare că electoratul nu a marjat favorabil la mișcarea partidului de guvernământ și opoziția a înregistrat o neașteptată victorie de etapă, provocând anunțarea alegerilor generale devansate pentru 23 iulie. Asta complică premisele inițiale și șansa ca noua Lege a Locuinței să fie anulată sau măcar ignorată de către noii primari ai opoziției. Dar, cel mai important pentru cei care s-au obișnuit ca problemele vieții să le fie soluționate exclusiv de către guvernanti, e că soluția la ieșirea din criza spaniolă a locuințelor și implicațiile ei se vor baza mai mult pe o miză polítică decat pe o rezolvare rațională.
