În Laos este destul de ușor de ajuns dacă deja te afli în una din țările mai frecventate din punct de vedere turistic din zonă. Se poate zbura cam de peste tot din capitalele mari (Bangkok, Ho Chi Minh, Jakarta, Singapore etc) la Vientiane – capitala statului, la prețuri rezonabile. Viza se poate obține la sosire și există suficiente hoteluri de toate tipurile de la cele mai luxoase la hostels, la prețuri extrem de mici. Din Vientiane se pot închiria mașini sau se poate lua un tren de mare viteză (construit recent de investitori chinezi – are un an vechime calea ferată și e foarte eficientă) spre Vang Vieng – una din principalele puncte turistice din Laos sau mai departe, spre Luang Prabang. Se poate ajunge chiar până în China fără probleme într-un timp relativ scurt.
Deși turismul este foarte dezvoltat in Asia de sud-est, Laos nu este pe lista principală a consumatorilor în general, mai ales a celor europeni. Având un vast teritoriu dominat de rural este totuși vorba de unul din locurile unde s-au păstrat în timp obiceiuri care s-au monetizat și promovat printre turiștii de nișă, devenind atracții pentru cei care nu caută neapărat resorturi de lux în inima junglei, ci vor experiențe de natură culturală sau din alte spectre ale descoperirii Asiei, deoarece infrastructura, sistemul sanitar sau alte facilități sunt încă destul de precare.
Un reportaj realizat de: Viorica Bold
LAOS – context și călătorie
Sună a aventură dar nu e nimic atât de neobișnuit sau periculos. Din contră, Laos este în general o țară sigură, cu o rată a criminalității foarte scăzută și cu oameni foarte prietenoși și primitori, deschiși să discute cu străini și cu oricine ajunge acolo.
Momentan, țara este sub influența economică chineză, care investește masiv în zonă. În ce măsură însă acesta este un lucru natural sau bun e discutabil. Totuși, aici putem găsi foarte multe valori conservate și comunități cu diferențe culturale majore, triburi care vorbesc limbi diferite, la doar câțiva kilometri distanță, și diferite tipuri de religie și practici.
Dacă mâncarea și cazarea sunt la prețuri mici pentru noi, tot ce ține de handcrafting este la un preț ridicat deoarece s-a învățat din contactul cu lumea mai dezvoltată că munca manuală valorează mult mai mult pentru străini. Chiar și în unul din puținele mall-uri din țară, se vând tot obiecte artizanale, pe lângă, evident, multe produse fake importate din China, care copiază branduri mari. Cu toată suprapunerea de influențe, tot ce ține de artizanat în această țară are o puternică notă de originalitate și, pentru cineva cu ochi format, sunt foarte puține locuri în Asia unde poți găsi produse care să fie autentice. Piețele de pe malul Mekhong-ului sunt cu siguranță cel mai bun exemplu.
Laos și Thailanda – intersecții culturale neaccidentale
Aici ajung turiști de cursă lungă din Thailanda care stau acolo mai multe luni, care fac acele excursii denumite popular: Visa Runs. Visa Run e acel proces prin care trebuie să ieși din țară ca să intri iar pentru a obține o nouă viză. Aceste practici nu sunt susținute nicăieri oficial pentru că nici o ambasadă nu vrea să își asume asemenea informații din mai multe motive.
Vientiane e populat constant cu expați thailandezi din toate țările care, când ajung acolo, se bucură de prețurile și mai mici, fac shopping și stau câteva zile doar. Dacă ești est-european și ai ghinionul să provii dintr-o țară gen România sau Bulgaria, ai dreptul, conform normelor în vigoare actuale, să stai în Thailanda doar 14 zile. Asta înseamnă că trebuie să pleci într-o țară vecină și să revii pentru a primi o nouă viză, ceea ce înseamnă costuri suplimentare și timp pierdut.
Laos este deci o opțiune destul de OK, și oricum nu ai de ales! Ar trebui să mulțumim din nou relațiilor diplomatice de o calitate foarte bună din România cu alte țări și să mai așteptăm probabil schimbarea a încă trei guverne astfel încât să avem o reprezentare cât de cât decentă. Mai așteptăm. Deși ne-am cam plictisit și săturat.
Cu toate că foarte mulți români merg anual în Thailanda (majoritatea în vacanță), Laos nu este o țară de neglijat când vine vorba de turism. Sau nu ar trebui să fie. Poate nu e foarte cunoscut că între limba thai și cea lao sunt foarte multe similitudini, inclusiv cele care țin de alfabet și, la fel, cele culturale.
Între cele două țări, pe graniță, se află fluviul Mekhong iar despărțirea este una geografică deoarece în crezul popular există multe legende comune cu caractere antropomorfe. Șarpele protector ades întâlnit la intrarea sau pe zidurile templelor budhiste thailandeze (și laosiene), pleacă din acest fluviu: Phaya Nak sau Naga, trăiește în Mekhong și dorește să aibă formă umană deși noaptea el este o vietate subacvatică. Acesta apare în foarte multe rituri și legende religioase fiind undeva la granița dintre demon și înger, protejând oamenii care stau de ambele maluri ale fluviului și apare în multe din obiectele lucrate manual, mai ales pe podoabele din argint care se pot găsi în majoritatea piețelor din orașele Laosului.
Țesături laosiene și țesături românești sau ce am putea învăța de la „lumea a 3-a”
În timp ce societatea vestică este preocupată efervescent de problemele de etică pe care le ridică apariția ChatGPT și a altor modele de AI, țări precum LAOS se preocupă de conservarea neforțată a tradițiilor locale unde comunitățile concurează în modele de țesături la războaie manuale, afaceri de familie cu magazine și muzee și tururi spre minuni din parcurile naturale în care mediul încă nu a fost înfrântă de un turism agresiv.
Fiind utilizator constant de Google Maps sau Google Reviews – o boală a lumii recente, m-am pierdut în căutări. Asta pentru că am uitat vechea artă a conversației cu chelnerii din prima cafenea sau bucătărie, vânzătorii ambulanți de pe stradă sau călugări care pot avea informații de 10 ori mai valoroase decât Google. (Da, încă există atfel de locuri!) Eram destul de comodă și mi-am amintit că Google nu are nici o puetere aici sau mai bine zis are o contravaloare abia prin ziua a treia, când deja ajunsesem captivă a câtorva afaceri unde albii și nu localnicii, erau primii care încasau banii oaspeților.
Prima afacere de acest tip a fost a unui francez care avea un restaurant pe malul Mekhongului în Luang Prabang, unde era și o mică fermă de viermi de mătase și unde erau angajate câteva femei care munceau de zor la câteva războaie de țesut amplasate în incintă, într-o sală lângă restaurant. Am reușit să interacționăm cu ele și ne-au spus cam câte zile durează să creeze fiecare covor în parte. Marfa din magazinul incintei era spectaculoasă, dar destul de scumpă.
Totul pare de aici, din paradigma europeană, destul de greșit, și poate chiar așa este, dar cred că e destul de comun pentru cei care călătoresc acolo să cadă în capcana ideii scrisă pe banner-ele și pereții afacerii: „we give women here the dignity of having a job”. Nu prea pot face legătura între „demnitatea” de a avea un job unde lucrezi la un război de țesut și turiștii care își beau cafeaua la terasă uitându-se la tine. Poate „it‘s just me”, dar sună a exploatare și tocmai opusul a ceva ce ar trebui să fie demn. Dar pentru albii veniți în Asia de puține ori și care stau și foarte puțin timp, acel restaurant, bar, cafenea, magazin, mini fabrică de țesut covoare, poate fi ceva charming și de bun augur. Aici apare iar aceeași dilemă pe care am mai discutat-o anterior și în alte texte: cât de mult ar trebui „civilizate” popoare care de secole au un ritm de viață al lor, fără reguli ale oamenilor albi „superiori”?
Așa că a doua zi, după experiența respectivă, am luat-o pe jos prin Luang Prabang, fără o țintă anume, împreună cu vechea mea prietenă thai și prietenul ei, căutând o cafenea pe strada cea mai populară din oraș – Old Quarter. Am găsit cafenea cu WiFi (unii dintre noi aveau ședințe online și nu se puteau desprinde de job) și am întrebat niște fete de la o masă care păreau din zonă, unde am putea găsi un sat cu țesători autentici? Ne-a dat un nume pe care l-am căutat apoi trei ore cu mașina și nu l-am găsit.
Google Maps nu a ajutat deloc. L-am găsit a treia zi și am ajuns într-un loc cu case foarte frumoase, aranjate și destul de mari, unde mai multe doamne vindeau covoare lucrate manual (sau cel puțin așa păreau), unde fiecare familie părea că are un business al ei și unde se produceau multe alte obiecte decorative, toate artizanale.
Oamenii din Laos știu care e prețul corect al unui astfel de obiect și știu să negocieze. Spre deosebire însă de celelalte zone puternic vascularizate turistic ale Asiei, oamenii de aici au o mândrie și un respect de sine aparte. Nu se vor milogi sau trage de tine dacă nu ești decis să cumperi ceva, dar nici nu vor lăsa din preț. Sunt obișnuiți cu vestici care cumpără țesături și știu să ceară un preț mai mare pentru ele.
Am ales împreună, pentru apartamentul din Bangkok unde locuiam toți trei, un covor din mătase cu un model deosebit și l-am cumpărat la un preț bun. Ulterior, după ce ne-am mutat în Vang Vieng, un oraș mai din sud, mult mai populat cu turiști decât Luang Prabang, am găsit același tip de covor la un preț mult mai mare.
Până azi (la o lună după), am rămas cu dilema dacă acel sat vindea covoare țesute în casă sau nu și dacă are sau nu China o influență în acest trade. După ce am parcurs însă o parte din infrastructura țării cu mașina am concluzionat că ar fi cam greu să imporți marfă chinezească în Laos, pentru că e destul de mare bătaia de cap cu transportul. S-ar putea să nu merite efortul. De unde a început să facă sens și trenul de mare viteză și de ce a fost construit. Așa că dacă vreți să vedeți ateliere autentice de țesătorii laosiene ar trebui să grăbiți vizita acolo.
Covoarele și modelele, precum și materialele din care sunt fabricate aceste lucruri variază. Am povestit cu vânzători și producători locali unde, de exemplu, o eșarfă din mătase costă până la 300 de euro și un costum tradițional lurcat manual ajungea până la 15.000 euro. În general se preferă mătasea colorată natural cu plante din zonă, mai rar bumbacul, și se pot găsi felurite modele de țesături de la cele mai rafinate magazine ascunse în case private cu istorie, la piețele de noapte unde poți negocia mai mult.
Revenind în România, m-am întors în Hunedoara și pe meleagurile natale și cu ocazia evenimentului „Noaptea Muzeelor” am intrat în unul din județul meu, unde erau expuse covoare și țesături tradiționale românești. Nu am putut să nu mă întreb câte din aceste covoare sunt valorificate la fel și câte au „murit” în acele vitrine eternizate doar prin instituții care au renunțat la ideea de a mai reconstrui ceva cu ele sau de a le revaloriza?
Deși suntem o țară UE, pe războaiele noastre de țesut se așează praful la expoziții și anii, nefiind nimeni interesat de a le repune în funcțiune și de a reactualiza vechi modele de producție tradiționale. Măcar o revalorizare ar fi necesară, dacă a face din asta un business nu încape în discuție. Sunt convinsă că am avea succes dar, ce păcat! Cumva nu putem depăși complexe naționale sau suntem intoxicați de un naționalism de fațadă care nu își propune decât să facă propagandă pentru partide și să dezbine social. Cum ar fi dacă aceste partide extremise așa zis naționaliste ar pune cu adevărat în valoare vechi meșteșuguri românești în loc să poarte tricolor și ie doar pentru a atrage voturi? Probabil că am trăi vremuri mai bune.
Deși nu suntem o țară care poate fi considerată „săracă” în comparație cu altele de pe alte continente (cât de relativă devine sărăcia în aceste circumstanțe!), comparativ cu Laos nu avem un mental colectiv gata să pună în valoare adevăratele esențe identare naționale. Văzând minunățiile țesăturilor din Laos dar și viața simplă a unui mic paradis ascuns încă (dar nu pentru foarte mult timp) de lumea așa zis modernă, putem spun cî ceea ce pentru alții este un obicei sau chiar un mijloc de trai, pentru noi a devenit doar o simplă nostalgie, ceva pierdut într-un trecut irecuperabil.
E de vină oare doar tehnologizarea sau nu mai suntem noi conștienți de cum ne-am putea valorifica bogățiile? Probabil în timp vom putea răspunde la astfel de dileme aproape morale.
