A trecut o lună de la cutremurul ce a zguduit zona de frontieră dintre Turcia și Siria. Sud-estul Turciei este devastat… Datele oficiale sunt înspăimântătoare (iar cele neoficiale… și mai și):
- 14.000.000 de persoane au fost afectate de sinistru: 6% din populația totală;
- 3,3 milioane au părăsit deja zonele sinistrate;
- 2.000.000 trăiesc în corturi și doar prea puțini – cei norocoși – în containere;
- cel puțin 50.000 de morți, îngropați peste tot, și peste 105.000 de răniți.
Au fost înregistrate 13.000 de replici ale cutremurului. Iar în zonele Kahramanmaraș, Adıyaman și Antakya, minim 50 de ore până la o primă intervenție a oricărui tip de echipă. În unele sate se mai așteaptă încă ajutoarele promise.
Autor: Dorina Achelăriței (Germania)
Țara clocotește. Furie și neputință. Proteste organizate la fiecare câteva zile, multe înnăbușite de poliție despre care nici nu se scrie în presa națională – din motive obiective. Nimeni nu mai urmărește TRT Haber, canalul național de știri și de propagandă, inundat de imagini ce glorifică „intervenția” statului.
Eșecul grosolan al autorităților este bătător la ochi și strigător la cer. Iar sultanul ce face? Își cere scuze! O inițiativă ce pică prost și pe un sol oricum infertil.
Acum n-a mai fost doar destinul de vină, ci și vremea nefavorabilă și suprafața prea extinsă: 20.000 de kilometri pătrați, pe care superputerile AFAD-ului n-au reușit să o acopere (asta în timp ce echipele de intervenție din străinătate nu erau lăsate nici măcar să intre în zonele distruse, darămite să acționeze, deci să salveze VIEȚI OMENEȘTI).
Conform spuselor lui Erdoğan, vina este acum și a întreprinderilor de construcții și a autorităților locale, ce au permis construirea ilegală și în condiții nesigure a peste 214.000 de clădiri. Desigur, se uită faptul că însuși Erdoğan (& Co.) a fost implicat în acordarea de permise.
Dar nu-i bai: s-au găsit deja câțiva țapi ispășitori – evident, cineva trebuia să plătească pentru spălarea de păcate a celor puternici. S-au demarat proceduri judiciare împotriva a 612 persoane considerate responsabile – dar cum era de așteptat, deocamdată nicio demisie la interval. Doar scuze și speech-uri de încurajare: mai ales ale reprezentanților MHP (partidul islamist din coaliția de guvernare), care apără constant și necondiționat eforturile sultanului și ale partidului său, AKP.
Acum 15 zile eram la Istanbul. Reveneam într-un oraș ce se schimbase deja în mod ireversibil.
Încă din metro se contura noua imagine a Turciei: un clip explica instrucțiunile pentru un comportament corect în caz de cutremur, cât și conținutul unei genți de prim-ajutor. Urma un alt clip glorificator marca AFAD și o listă cu necesitățile actuale din zonă, însoțită de îndemnul de a dona. Cui? Normal, AFAD-ului și Semilunii Roșii.
Și la final un mesaj de condoleanțe:
„Geçmiş Olsun, Türkiye! Depremde hayatını kaybedenlere Allah’tan rahmet, yaralılara acil şifalar diliyoruz. Başın sağolsun, Türkiye!” („Mila lui Allah celor care și-au pierdut viața în cutremur și însănătoșire grabnică celor răniți. Condoleanțe, Turcia!”)
Un mesaj cutremurător, frumos… Totul realizat cu o profesionalitate desăvârșită. Impecabil. Metropola este plină de astfel de încurajări ale Statului, rămase numai teorie.
Am vorbit cu zeci de persoane care ori se aflau în Sud-Est în momentul seismului, ori s-au deplasat în zonă în primele zile, pentru a da o mână de ajutor: au închiriat furgonete, în care au înnoptat, pentru ca în timpul zilei să meargă din sat în sat; întrebau care sunt necesitățile, apoi cumpărau de toate, îndeosebi apă, alimente și pături.
Între timp, la 4 săptămâni de la începutul tragediei, situația s-a mai stabilizat: cei ce aveau rude în alte zone s-au cazat deja la ei, restul de aproape două milioane (!!) viețuiesc încă în corturi.
E nevoie constantă de alimente și produse igienice, dar mai presus de toate, de un adăpost încălzit. Noroc de faptul că oamenii, societatea civilă, s-a mobilizat și a pornit imediat spre Sud-Est. Un bun prieten din Elazığ mi-a spus că în zonă oamenii trebuie să se descurce, se ajută între ei, până la urmă se găsește aproape orice, dar ceea ce lipsește, și asta încă de la începutul catastrofei, este prezența Statului!
Am prieteni din diverse asociații care se deplasează în zona sinistrată la intervale regulate, aduc ajutoare și vor ridica până și un cort destinat exclusiv femeilor. Pentru copii organizează spectacole de teatru și încearcă să le facă zilele mai ușoare. Un minim de competențe interculturale e oricum necesar pentru a înțelege nevoile femeilor din aceste zone, puțin obișnuite a avea contact cu străinii, mai ales dacă sunt de genul opus.
Toți mi-au spus că în orașe ca Adıyaman, echipele de intervenție au intrat abia în a treia zi. Orașul a fost ras de pe fața pământului. Acum trei ani eram acolo exact în aceasta perioadă: hotelul în care am înnoptat, Hotel Ünal, care părea că scos dintr-un roman de Orhan Pamuk, a fost printre primele clădiri ce s-au prăbușit.
În zona Iskenderun/Hatay, zona locuită în principal de aleviți, ajutoarele de la stat nu au ajuns nici până săptămâna trecută.
Cartierul Kadiköy, unul dintre cele mai cunoscute pentru activitatea politică de stânga, s-a mobilizat încă din prima săptămână: inițiative informale, oameni ce au pus mână de la mână și au adunat în 5 zile 75.000 TL (~3800 €): au cumpărat apă potabilă, imposibil de găsit în primele zile după seism, dat fiind că toate conductele fuseseră avariate. Următorul lor pas este de a trimite ceva mai de durată: containere în care ar putea locui o familie. Prețul este de 2500€ plus 500€ transport Istanbul – Kahramanmaraș. Primul container a fost deja trimis zilele astea.
În Kadiköy, aproape la fiecare două zile ies oameni în stradă pentru a protesta împotriva măsurilor de intervenție tardive – inexistente – insuficiente ale guvernului: oamenii au fost lăsați să moară în atâtea locuri. Iar cei ce au supraviețuit, sunt abandonați.
Însă Erdogan nu acceptă niciun fel de critică. La protestul organizat duminică, 26 februarie, în preajma docului din Kadiköy, au fost arestate 80 de persoane. Zeci de polițiști au blocat străzile din fața sediului Partidului Muncitoresc, dube negre și blindate pretutindeni. Oamenii ce nu se dispersaseră încă au fost îndepărtați cu forța.
Lumea este furioasă. Ca niciodată. O astfel de criză nu are precedent. Și este deja picătura ce a umplut paharul. Nimeni nu mai are răbdare cu Erdoğan și a lui ceată. Căci se știe deja că puterea de care se bucură neo-sultanul se bazează pe așa-numita „Ceată a celor 5”: holdingurile Cengiz, Limak, Makyol, Kalyon & Kolin.
Alegerile vor avea loc pe 14 mai, liderul de la Ankara a confirmat acest lucru pe 1 martie. Iar alianța opoziției, „Masa celor 6”, a decis pe 2 martie candidatul ce-l va înfrunta. Numele acestuia a fost dat publicității pe 6 martie: este vorba de Kemal Kılıçdaroğlu, capul partidului kemalist CHP.
Însă până atunci, propaganda de sorginte AKP continuă: acum câteva zile s-a organizat o gală/campanie tv de donații (Türkiye Tek Yürek = Turcia, 1 inimă), difuzată pe 213 canale tv în Turcia, Azerbaidjan și Ciprul de Nord. S-au strâns 5,7 miliarde euro. Unde vor merge acești bani? La AFAD-ul mobilizat pe motive politice sau direct la bugetul statului, deci al Partidului AKP?
Între timp, Erdogan continuă să promită 5000 de euro familiilor celor decedați, 750 de euro ajutor de replicare și 450.000 de noi apartamente în următoarele 12 luni. Asta în contextul în care Turcia a suferit pagube de peste 32 miliarde euro, peste 4% din PIB.
Formula „Geçmiş olsun!” înseamnă de fapt „Fie ca durerea să treacă!”, însă durerea și consecințele unei astfel de catastrofe nu vor trece atât de ușor…
Articol publicat și pe platforma Republica (https://republica.ro/), marți, 7 martie 2023.
