De ucrainenii care fug din țara lor cotropită de ruși se ocupă foarte multe instituții și ONG-uri, naționale sau internaționale, dar dacă te uiți mai atent și pui niște întrebări simple, ajungi să crezi că nu se preocupă nimeni, de fapt. De exemplu, unde se duc minorii ucraineni când se duc? Și cu cine?
„E de ajuns să observi un pic fauna care colcăie în kilometrul ăla de dinainte de barierele punctelor de frontieră, asemenea bancurilor de rechini gata să sară și să înfulece orice. Unul din ăla ar trafica-o și pe soră-sa… Banu’ sa iasă, eventual pe termen lung, că cerere e destulă și de fete tinere, și de copii buni la cerșit sau, mai grav, pentru satisfăcut poftele dezaxaților”.
Un material realizat de Camelia Badea, pentru PRESShub.
Teoretic, copiii ucraineni care au intrat în România după 24 februarie, dată la care Rusia le-a invadat țara, sunt înregistrați (cu aproximație), numărați (nu chiar toți) și bifați în niște scripte – fie online, fie în tradiționalele dosare cu șină. După care gata, e ora 16, plecăm acasă.
Din câte am aflat zilele acestea, sunt investiți foarte mulți bani pentru sprijinul și protecția refugiaților ucraineni, de toate vârstele, care fug spre Europa. Și cu toate astea, nimeni nu pare să monitorizeze CU ATENȚIE ȘI PÂNĂ LA CAPĂT răspândirea lor.
De exemplu, de la un reprezentant al DGASPC (dintr-un alt colț al țării, nu de la granița cu Ucraina) am aflat zilele acestea că au ajuns la ei copii care nu fuseseră înregistrați la frontieră – au trecut ca prin brânză, cum se spune, intrând prin așa numita zonă de „mic trafic”.
Două întrebări, puține răspunsuri
Dar uneori lucrurile se fac la vedere, sub ecusonul bunelor intenții. Tot pe surse am primit informații despre un ONG european controversat care și-ar fi anunțat intenția să vină în România ca să umple vreo trei autobuze cu mame singure și copii refugiați din Ucraina.
„România este în topurile internaționale. La trafic de femei și de copii. Traficanții fac averi uriașe pe seama sclavilor lor și știu că românilor nu le pasă, deși toată lumea înțelege ce se petrece”, subliniam în articolul precedent, (sursa aici) așa că, aflând informațiile pe care vi le facem și dvs cunoscute mai jos, întrebările s-au aprins de la sine:
- Câți copii ucraineni, însoțiți, dar mai ales neînsoțiți, au intrat în România și unde au ajuns ei?
- Cine verifică integritatea persoanelor și ONG-urilor care preiau și scot din țară astfel de copii, uneori doar sub pretextul solidarității cu victimele războiului, dar cu intenții mascate?
Analizând reacțiile celor care ar trebui să dea răspunsuri rapide și exacte la aceste întrebări, o primă concluzie ar fi că se numără „steaguri”. Caragiale ar fi mândru de urmașii lui, din țară și de peste hotare…
Povești de groază din apropierea granițelor, cu femei disperate și copii neajutorați
O sursă demnă de toată încrederea ne-a vorbit despre cazul unei fete de 16 ani care a trecut granița din Ucraina în România, împreună cu cumnatul ei. După câteva zile, fata a reușit să scape de el și s-a dus la un polițist român căruia i-a spus că a fost violată de bărbat în repetate rânduri și că intenția lui era să o exploateze sexual, obligând-o să se prostitueze. Ucraineanul profitase de situația excepțională generată de război, care a permis trecerea frontierei fără pașaport.
Alt caz care susține demersul nostru este cel a unei mame din Ucraina care a trecut granița în România împreună cu copiii. Căutând o mașină cu care să plece mai departe, a dat peste falși voluntari care susțineau că sunt de la un centru pentru refugiați.
La scurt timp, aceștia au devenit agresivi, au refuzat să-și prezinte legitimațiile și refugiata a înțeles că intenționau să o ducă în Elveția. Microbuzul în care urma să se urce era plin cu femei ca ea. Din fericire, a găsit momentul prielnic și a reușit să fugă împreună cu copiii, ajungând până la urmă în nordul Europei.
De la un reprezentant al unui DGASPC (dintr-un alt colț al țării, nu de la granița cu Ucraina) am aflat zilele acestea că au ajuns la ei copii ucraineni care nu fuseseră înregistrați la frontieră. Au trecut ca prin brânză, cum se spune, intrând prin așa numita zonă de „mic trafic”.
Dar uneori lucrurile se fac la vedere, sub ecusonul bunelor intenții. Tot pe surse am primit informații îngrijorătoare despre un ONG european controversat care și-ar fi anunțat intenția de a veni în România ca să umple vreo trei autobuze cu mame singure și copii refugiați din Ucraina.
Dar nimănui nu-i pasă
Ce ne-a mai povestit și un polițist cu vastă experiență în domeniu, tot sub protecția anonimatului:
„Fiecare își face bucata lui și și-o face minim – de la EUROPOL, centrul de comandă transnațional în Europa, sau Frontex, gardianul frontierelor europene, până la ONG-uri internaționale sau locale, trecând prin toate polițiile de frontieră sau jandarmerii, domni cu ochi albaștri și alte poliții, locale sau nu.
Toată lumea se duce la graniță în uniformă, își etalează girofarul și-și bea cafeaua la vedere (că deh, se și filmează în draci) și încearcă să scape cât mai repede. Dar nimănui nu-i pasă (pe bune/cu adevărat) că: ’Iată, vin în zare 2 femei cu 6 copii, care nu știu încotro se duc.
Ce se întâmplă cu oamenii ăștia dacă eu nu intervin imediat și nu îi las DELOC ÎN DERIVĂ, niciun minut, în același spațiu cu posibilul traficant sau recrutor?’ Mă refer aici la băieții cu ceafă consistentă, trening nou și mașini frumoase, care, culmea, sunt și ei prezenți în același loc, doar că ei sunt mult, mult mai atenți. Ei nu scapă din ochi pe nimeni!
Când oamenii fug din calea războiului, a persecuției sau a dezastrelor de orice fel, nu-i deloc de ajuns să le zici ’Bine ați venit!’, să le arăți unde-i gara sau bancomatul și să speri că mai departe se descurcă și singuri, că au telefoane smart, par îmbrăcați decent și copiii par și ei destul de ok.
E de ajuns să observi un pic fauna care colcăie în kilometrul ăla de dinainte de barierele punctelor de frontieră, asemenea bancurilor de rechini gata să sară și să înfulece orice. Unul din ăla ar trafica-o și pe soră-sa… Banu’ sa iasă, eventual pe termen lung, că cerere e destulă și de fete tinere, și de copii buni la cerșit sau, mai grav, pentru satisfăcut poftele dezaxaților.
Femeia ucraineană singură, ca să dăm un exemplu, e vulnerabilă pentru că n-are bani, nu știe limba și nu are niciun plan pentru mai departe. Nu mai zic de copilul singur, abandonat sau rătăcit de familie.
Majoritatea covârșitoare a celor care fug de război sunt femei care n-au forța fizică și determinarea psihologică să-i reziste unuia care spune mieros <Îți dau garsonieră gratis, am o mașină frumoasă, uite și niște bani, cu mine ești în siguranță…>
Două ore mai târziu are să-i confiște pașaportul și să o încuie între patru pereți, doar că ea nu stie încă! Așa că se urcă în mașină, cu speranță.
După care dispar, cu copii cu tot, și nu le mai caută nimeni sau nu le mai poate da de urmă, fiindcă cei mai mulți dintre ei nu au fost niciodată înregistrați, nici ei și nici șoferii care-i recrutează. Au trecut prin frontieră ca și cum ar fi turiști.
Chiar si în cazul în care sunt înregistrați, nimeni nu mai merge apoi să vadă unde e migrantul numărul 632 sau unde e Olya – cu cine a plecat, unde a plecat, a ajuns cu bine?”.
Semnale de alarmă trase în toată Europa
Iar România nu este o excepție, cazuri precum cele de mai sus au fost semnalate la multe alte frontiere. Iată câteva exemple regăsite la o primă căutare pe Internet:
Nu trecuse bine prima lună după invadarea Ucrainei și în mass-media europeană apăruseră deja primele informații despre unii refugiați ucraineni care erau exploatați pentru muncă sau chiar dați dispăruți (sursa aici) .
Tot cam pe atunci, echipa din România a organizației americane International Justice Mission preciza că, potrivit unor informații, doar 20% dintre refugiații ucraineni chestionați după ce au ajuns în țara noastră știau unde vor să meargă, restul de aproape 80% neavând nicio idee cu privire la ce urmau să facă în continuare. (sursa aici).
În luna mai, Europol organiza un prim hackathon ce viza protejarea refugiaților ucraineni. 93 de experți din 14 state europene, printre care și România, au aruncat atunci un ”năvod online” în care s-au prins 9 posibili suspecți de trafic de persoane și au fost identificate 9 posibile victime, fiind deschise 15 investigații (sursa aici)
În luna iulie, organizația ECLER relata despre două refugiate ucrainene, mamă și fiică, exploatate sexual dar, din fericire, salvate de polițiști din Cehia. (sursa aici).
La scurt timp, Biroul ONU pentru Droguri şi Criminalitate (UNODC) publica un raport în care apăreau date ce indicau ”creșteri uriașe uriașe ale căutărilor online – în mai multe limbi și țări – pentru conținut explicit și servicii sexuale oferite de femei și fete din Ucraina”. În același raport era menționat un caz de trafic pentru exploatare sexuală, dat publicității în luna iulie chiar în Ucraina. Poliția interceptase o fată de 21 de ani traficată via Ungaria și Austria, și apoi exploatată sexual în Turcia (sursa aici)
Luna trecută, publicația germană Der Spiegel vorbea deschis despre „comerțul cu ucraineni” și dezvăluia mai multe cazuri concrete de exploatare pentru muncă a refugiaților, „la limita traficului de persoane” (sursa aici)
Despre dimensiunile „fără precedent” ale valului de migranți ucraineni se vorbește explicit și în cea mai recentă Analiză de Risc publicată de Frontex, publicată în octombrie, document în care se subliniază „oportunitatea” uriașă pe care o au acum rețelele de traficanți (sursa aici)
Cu toate acestea, România pare să se descurce admirabil, câtă vreme în ultimul raport al ANITP (Agenția Națională împotriva Traficului de Persoane), publicat în data de 28 septembrie, scrie negru pe alb: „Conform datelor existente la nivel național, nu a existat niciun caz de trafic de persoane în rândul migranților cu măsuri de protecție pe teritoriul României sau aflați în tranzit. Au fost sesizate suspiciuni de trafic de persoane dar care, în urma investigării de către organismele competente, nu s-au confirmat” (sursa aici)
Chiar așa de roz să fie situația la noi ? Nu a existat nici măcar un caz? Nu cumva nu a aflat nimeni despre el?
„Fiecare își face bucata lui și și-o face minim”
Într-adevăr, afirmația polițistului expert în trafic de persoane s-a confirmat, din păcate, și în ceea ce privește monitorizarea minorilor ucraineni refugiați, cel puțin în această primă fază.
Cum nu am găsit pe Internet informațiile care ne interesau și pentru că vorbim despre viețile a mii de copii care riscă să fie exploatați la cerșit, sexual sau chiar pentru trafic de organe, am adresat câteva întrebări instituțiilor și organizațiilor care ar fi de bun simț să cunoască deja răspunsurile și să le ofere imediat, în interes public.
Ce am aflat? Că nu e deloc așa cum ne-am imaginat. Mai mult, nu doar că nu există corelații între datele deținute de fiecare în parte, dar responsabilitatea e aruncată peste gard, dintr-o curte în alta, ca o minge de copil.
„ANPDCA nu are atribuții în privința înregistrării și păstrării evidenței ONG- urilor/instituțiilor/persoanelor care au preluat copii ucraineni pentru a-i transporta în alte țări” și nici „nu înregistrează astfel de date”, referitoare la numărul și destinațiile minorilor ucraineni care au părăsit România, este unul dintre răspunsurile care ne-au uimit și pe care le vom publica în partea a doua a acestui articol.
Articolul original, publicat în PRESShub, poate fi găsit aici:
