AcasăDestineEmigrare în adolescență

Emigrare în adolescență

Trebuie să scriu despre un subiect despre care m-au întrebat foarte, foarte mulți dintre cei care ne sună în vederea relocării în Spania și, pentru că suntem în perioada aniversării cincinalului, este un moment bun să completez articolele de pe blog cu întâmplări și informații trăite atunci când am venit.


Cum e să pleci din țară cu un adolescent?

Ca să răspund, pe scurt, aș zice că e o experiență independentă în cadrul experienței mai generale, cea a relocării. Sunt convinsă că, în funcție de personalitatea și relația deja conturată cu adolescentul înaintea plecării, emigrarea poate deveni un prilej de autodepășire, de evoluție și creștere spirituală și emoțională.

Noi ne-am mutat în Spania când Andreea avea 16 ani. Din experiența mea pot spune că perioada între 15 și 17 ani a fost cea mai provocatoare pentru mine. Trebuie să menționez neapărat aici că eu am avut parte de la copila mea de o adolescență varianta „soft”. Totuși, pentru cât de neînzestrată mă consider eu la a face față provocărilor de genul ăsta – spre „minus 1”, adică –, a fost greu. A fost greu în sensul că nu am știut să fac față unor momente pentru care mă străduiesc și acum să mă iert și să mă înțeleg.

Andreea a fost, însă, de când s-a născut, copilul ideal: veselă, pozitivă și tolerantă, suportivă și echilibrată, dar vibrând de personalitate proprie, responsabilă și matură, ascultătoare, dar nu obedientă, un copil care gândește, are păreri propri pe care și le exprimă, dar care a știut să balanseze mereu, să transmită iubire și căldura. E clar că am făcut eu ceva extraordinar de bun cândva (sau am o karma deosebită) ca să am parte de un copil atât de ușor de crescut, pe care l-am simțit de prea multe ori mai înțelept, mai bun și mai matur decât mine. Mai poate fi valabilă și varianta în care Dumnezeu și-a dat seama că nu pot mult, că sunt vai de steaua mea, și mi-a dat cea mai minunată variantă de copil. Nici nu mai contează, de fapt.

„Mika, dacă citești asta, profit de ocazie să îți mulțumesc că ai fost mereu și continui să fii o bucurie și o încântare de om. E un privilegiu să fiu mama ta!”

Și acum o să trec la chestii concrete…

Când i-am spus Andreei că ne mutam în Spania, nu a fost impresionată pentru că noi, oriunde ne duceam în vacanță, vizitam agențiile imobiliare din zonă și ne gândeam cum ar fi să ne mutăm acolo. Era obișnuită cu obsesia noastră de a pleca din țară, dar, văzând că totul a rămas mereu doar la stadiul de „activitate de vacanță”, ne-a ignorat superior și ne-a lăsat să aberăm liber pe subiect, fără să se preocupe.

Primul semnal de alarmă pentru ea a fost când nu i-am mai plătit reînscrierea la școala la care mergea în București. Atunci a început să pară că vrea să intre și ea în „jocul nostru de-a emigrarea” și să se străduiască să participe la discuțiile pe tema asta. O făcea cu atitudinea unui părinte care mimează că mănâncă și că îi place mâncarea pregatită de copilul lui din noroi și frunze, adică fără implicare, cu atitudinea superioară de genul „ce faceți?! ați trecut la level 2? acum ne prefacem că o să plecăm?! :))”.

Viața își urma cursul normal, deci nu era, aparent, niciun motiv real de îngrijorare, doar că părinții ei vorbeau mai mult decât în ocaziile anterioare pe acest subiect. Nu, încă nu își făcea nicio grijă. Trăia înconjurată de prietenii ei, avea ieșirile și petrecerile specifice vârstei, învăța pentru examenele din vară, viața își urma cursul obișnuit.

Al doilea semnal de alarmă a fost momentul în care am vândut mașina mea. Asta se întâmpla prin martie-aprilie. Văzând că am vândut și nu mai cumpăram alta, deși era evident că nu ne descurcam doar cu una singură, a început să realizeze că e ceva serios, de data asta, și nu a mai părut la fel de înțelegătoare și suportivă.

„Părinților, ce ați pățit?! Chiar vreți să plecam de-adevăratelea?! Ce vă lipsește aici? Mie îmi place Bucureștiul, aici am prieteni, acolo nu știu pe nimeni…” etc, etc. Ca întotdeauna, și-a spus părerea, dar nu s-a încăpățânat. Nu a fost niciodată genul de copil care să se târască pe jos dacă nu primeste ceva sau dacă nu se face ca ea. A mormăit și bombănit, dar a acceptat că noi decidem „chestiile mari” și ea trebuie să aibă încredere și, ideal, să participe.

Am început să strângem recomandări, diplome și altele pentru alcătuirea dosarului de Bursă. Acțiunile noastre se desfășurau în direcția plecării, dar aparent nimic nu se schimbase în viața noastră. Am considerat că, deși discutaserăm transparent totul, era nevoie de o discuție „clară”, serioasă, completă, referitoare la pasul pe care deciseserăm că îl vom face.

I-am explicat Andreei că noi considerăm că beneficiarul principal al relocării va fi, pe termen lung, ea deoarece va avea șansa să trăiască și să se integreze într-o alt fel de societate, cu alte valori (i-am detaliat aici, desigur, valorile pozitive, mai ales pe cele care la noi în țară lipsesc, cum ar fi respectul). I-am spus că vor fi și provocări, dar că, dacă ne vom poziționa corect, le vom transforma în ocazii de a învăța și evolua. I-am spus că va avea suportul nostru întotdeauna, ca și până acum, și am asigurat-o că, dacă după un an nu se simte bine, integrată, acceptată și vrea să se întoarcă, ne vom întoarce, pentru că ea este cea mai importantă. A liniștit-o asta și ne-a rugat să fim de acord că fiecare vacanță să și-o petreacă în România, cu prietenii ei de aici. Am „bătut palma”. Avea deja ceva „solid” de care să se țină: promisiunea noastră că decizia finală de a rămâne în Spania o vom lua după un an, ținând cont de ce va vrea și va simți ea. Ne-am hotărât să considerăm că plecăm într-o vacanță de un an, ca să nu pară ceva prea dramatic.

Foto: Parfum de Spania

Timpul s-a scurs repede și a venit vara. Noi începuserăm venirile în Spania în vederea găsirii unei locuințe. Ea începuse examenele care urmau să confirme acordarea Bursei de studii. Stabiliserăm deja data aproximativă a plecării pe la jumatea lui iulie, ca să avem timp să ne instalăm și să ne și plimbăm puțin pe aici (așa ne gândeam noi atunci). Iminența plecării a determinat-o să ne ceară reasigurări asupra celor stabilite. I le-am dat de fiecare dată. Ne țineam unul de altul, în realitate. În fața săriturii în apă toți se tem să nu fie prea rece. Eu și Laurențiu „pozam” în aia care știu ce fac, care au controlul situației, dar ne agățăm și noi unul de altul încurajându-ne constant că e bine ce facem, că nu e chiar așa de nebunesc gestul nostru pe cât pare pentru ceilalți. Norocul nostru a fost că amândurora ne place viața, cu provocările ei, iar credința în Dumnezeu ne-a ajutat să ne simțim protejați și îndrumați.

Despărțirea concretă de prietenii ei a fost mult mai ușoară decât ne temeam toți, chiar și Andreea. Vorbisem, totuși, cu mamele celor mai apropiați dintre ei să îi lase pe copii să vină la noi în august, să își facă vacanța împreună aici. Deși au zis „da”, nu a venit niciunul. Pentru că, până și în lumea copiilor, multe se schimbă atunci când pleci din țară.

Am ajuns în Spania pe 23 iulie 2017. Până pe 15 august ne-am ocupat frenetic de partea administrativă a stabilirii noastre aici. Vreo două săptămâni a durat până am putut face contractul de internet acasă. Aș zice că atunci a fost cel mai greu: nu am avut mobilă o săptămână, cutiile cu lucrurile din România au ajuns în 10 zile de când am închiriat apartamentul, internet aveam doar de pe abonamentul de mobil din România sau în piațetele din oraș unde există WiFi gratuit. A fost perioada în care am stat împreună toți trei 24 din 24.

„Fiți conștienți că trăiți perioada vieții voastre! Stăm împreună mereu!”, ne-a spus Andreea. Părinții de adolescenți știu despre ce vorbesc; e perioada în care ei au nevoie de distanță, să stea singuri între ei, sătui de ideile învechite și nepriceperea în absolut orice ale părinților. Adolescența e perioada aia în care copiii ne transmit mesajul că „noroc că au apărut în viața noastră, că altfel ar fi fost vai de noi, că suntem de modă veche și habar nu avem despre nimic; noroc că există ei care să ne explice cu ce se mănâncă viața asta”. Dincolo de privirile care exprimau asta, Andreea mă întreba când o supărăm cu ideile mele: „Și cum era, mami, când erai tu tânără? Vă jucați cu T-Rex prin fața blocului?!”.

Deși a fost greu emoțional și de foarte multe ori am făcut față de ea greșeli pe care nu pot să mi le iert, am avut parte și de foarte multe clipe frumoase, am râs mult, am povestit și împărtășit trăiri și, uneori, m-am ridicat la înălțimea așteptărilor pe care le avea de la mine.

Luna august a trecut într-o clipă. Laurențiu plecase în România să vândă casa. Eram doar noi două. Trebuia să înceapă școala. Acela a fost momentul cel mai intens pentru ea. Cu o seară înainte de prima zi de liceu aproape că nu putea adormi. „Oare o să îmi fac prieteni?!”, „Oare o să mă integrez?!”. Deși este foarte sociabilă și deschisă, s-a stresat foarte mult. A fost singura dată când ne-a zis „ce v-o fi venit vouă să plecăm din țară?! Acolo nu mi-aș fi făcut nicio grijă azi”. Mi s-a strâns inima. Realizam ce va însemna să nu se integreze sau să nu îi placă aici.

Îi plătisem deja transportul spre școală cu autobuzul colegiului, dar m-am oferit să o duc cu mașina în prima zi, ca să nu fie singură. Nu a vrut. A zis că oricât îi va fi de greu, se va duce singură, pentru că nu poate să arate „ca un copil mic care vine cu mama la școală”. Este un concept românesc 100%. La noi la școală trebuie „să pozezi” mult mai mult decât o faci în alte părți. Deși a fost toată viața la școli private, Andreea a văzut în România că elevii noi erau ignorați mult timp de colegii din clasa în care intrau. Se pregătea pentru asta. Își imagina tot ce era mai rău.

Am așteptat-o în fața blocului în prima zi de școală (nu am riscat să mă duc în stația de autobuz, să nu o vadă cineva :)) ). Am văzut-o de departe. Încercam să îmi dau seama dacă zâmbește sau e tristă. Am urcat în liniște cu liftul până în casă. Nu știu de ce nu am vorbit. Când am intrat a „explodat”: „Mami, e minunat! Toți copiii au venit la mine și mi-au spus <bine ai venit la noi!>. Sunt toți foarte prietenoși și amabili. Mi-am făcut deja trei prietene. Vineri m-au invitat cu ei în oraș. Sâmbătă m-a invitat o fată la ziua ei, pe plajă. E foarte frumos! Îmi place mult de tot…”

Știți senzația aia când îți cade un sac de pe umeri, când iese soarele după o lună de ploi, când îți vine să scoți capul pe geam și să urli că viața e frumoasă?! Eu am simțit ceva de 100 de ori mai intens. Am zis în gând „Doamne, îți mulțumesc!” și am strâns-o în brațe, fericită de fericirea ei.

În decembrie luasem deja bilete să mergem în România să își vadă prietenii (le luasem atunci când i-am promis că va merge de câte ori va vrea). Zilele au trecut frumos, cu ieșiri cu prietenii la plajă, în oraș, la petreceri. Deși majoritatea părinților colegilor ei erau foarte bine pozitionați financiar, fără nicio comparație cu noii îmbogățiți din România, copiii își serbau zilele de naștere pe plajă sau la o pizzerie, fără opulență, fără „fitze”. Nu exista concurența aia nocivă din România de a fi cel mai bun, de a performa la toate materiile, chiar dacă le urăști, de a participa la olimpiade sau de a fi îmbrăcat numai cu haine de firmă, de a merge la restaurante cât mai selecte, etc.

Aici, copiii, ca și părinții lor, se bucură de viață fără a simți nevoia să etaleze sau să afișeze dovezi cât mai multe ale bunăstării de care se bucură. Stresul de a reuși să fii acceptat nu există. Copiii se grupează în funcție de afinități și personalitate, dar relaționează toți, nu există lupte între grupuri. Parinții vorbesc între ei despre subiecte comune de interes, dar niciodată despre performanțele copilului.

Aici copiii nu sunt comparați între ei nici de către parinți, nici de către cei de la școală. Ești liber să fii tu și ești acceptat așa cum ești. Nu interesează pe nimeni ce note iei sau al câtelea ești în clasă. Andreei i s-a potrivit mănușă asta. Toate „fițele” pe care se simțea obligată în România să le facă, pentru a se integra și a face parte, au dispărut peste noapte.

Cred că era noiembrie când, într-o seară, când stăteam toți trei la masă, ne-a spus: „Mami, tati, aș vrea să vă mulțumesc că ați avut ideea de a pleca din țară. Sunt foarte fericită aici și imi place mult”. Mi-au dat lacrimile. Laurențiu s-a ținut tare, dar am știut toți că nu mai e nevoie să așteptăm să se împlinească anul ca să facem „bilanțul”.

Andreea a fost, de când ne-am mutat în Spania, doar de două ori în România. Prima oară, în decembrie 2017, pentru că luasem deja biletele și abia aștepta să le povestească prietenilor experiențele ei de aici. A fost frumoasă revederea, cu îmbrățișări și plânsete de bucurie.

A doua oară a fost în noiembrie 2018, împreună cu un coleg de clasă german, care și-a dorit să vadă Bucureștiul. Le-am închiriat un apartament mare și au venit prietenii ei și au stat toți împreună acolo două zile. De data asta nu a mai fost atât de intensă revederea. În avion, la întoarcere, mi-a zis că simte că viața ei e în Spania și că nu mai trebuie să iau bilete de avion pentru ea de acum. În această ocazie, Bucureștiul nu i s-a mai părut frumos, oamenii i s-au părut foarte agresivi și needucați, traficul infernal, locurile de ieșit scumpe și cu prea multe figuri.

Dintre mulții prieteni pe care îi avea, acum mai ține legătura doar cu doi. Toate se așează pe făgașul cel bun, fără efort, cu ocazia plecării din țară. Ca și în cazul nostru, prietenii se cern și rămân cei pe care i-ai avut cu adevărat, măștile cad și deseori ceea ce vezi este cu totul altceva decât îți închipuiai înainte.

Adaptarea la noua viață s-a produs repede și ușor. Adolescenții de aici sunt mai puțin conflictuali. Nu există lipsa aceea totală de respect care îi caracterizează pe ai noștri. Tentațiile sunt aceleași ca în orice parte a lumii, dar gestionarea lor este mai ușoară deoarece ești ajutat și susținut. Mitocănia și comportamentele reprobabile nu se prea întâlnesc (noi nu am întâlnit niciodată, dar îmi închipui că există, totuși). Sentimentul de siguranță pe care îl ai când adolescenții ies în Centru Vechi de aici nu are nicio legătura cu ce trăiam în București.

Andreea a învățat aici că poți să îți cumperi rochia care îți place, chiar dacă nu e de firmă și chiar dacă nu costă mult, că a te distra nu este sinonim cu a cheltui mult, că obsesia pentru haine cu etichete vizibile o au doar cei din țările sărace, că este de prost gust să îți afișezi opulența, că prietenii sunt cei care o demonstrează, nu cei care o declară, că recunoștința este un sentiment pe care doar unii oameni îl încearcă, că valoarea unui om nu e dată de aspecte exterioare. Adolescența petrecută în Spania a fost benefică pentru ea și pentru parcursul ei ca om. Nici ea, nici noi, nu regretăm nicio clipă că am făcut pasul acesta.

Anii au zburat. Luna viitoare termină Facultatea de Drept în UK. Este o tânără minunată, un om frumos și bun, care se ghidează după valori reale în viață. Suntem mândri de ea. Suntem fericiți că ne-am lăsat îndrumați spre a-i oferi un mediu bun de a se forma ca om. Rezultatul ne confirmă că decizia de a pleca din țară a fost una foarte, foarte bună.

Cristina Stan


Articol preluat de pe blogul „Parfum de Spania – povestea plecării noastre din țară”

- Publicitate -

spot_img

Cele mai citite

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

De același autor

Partidul Comasat Român face praf statul de drept

Partidul Comasat Român face praf statul de drept. Modificarea legilor electorale...

INTERVIU Ramona Strugariu, eurodeputat RENEW EUROPE (REPER) – Partea 1

Europarlamentarul Renew Europe, Ramona Strugariu, într-un interviu acordat în exclusivitate, despre...

Construind poduri între literatură și societate

Europa prețuiește cultura și valorile culturale ale societății. Fiecare stat din...

De ce ne temem de Inteligența Artificială?

Perspectivele și provocările Inteligenței Artificiale, în contextul legislației europene în schimbare...

- Sponsorii noștri -

spot_img

Citește și

Partidul Comasat Român face praf statul de drept

Partidul Comasat Român face praf statul de drept. Modificarea legilor electorale în anul alegerilor este un atac la democrația din România. Au trecut câțiva ani de la protestele împotriva lui Liviu Dragnea, însă metehnele hidrei pesediste rămân. Astăzi, cu nefericita complicitate a celor de la PNL (mai puțin...

INTERVIU Ramona Strugariu, eurodeputat RENEW EUROPE (REPER) – Partea 1

Europarlamentarul Renew Europe, Ramona Strugariu, într-un interviu acordat în exclusivitate, despre politici europene și realități românești - partea 1:

Construind poduri între literatură și societate

Europa prețuiește cultura și valorile culturale ale societății. Fiecare stat din blocul comunitar are specificul său cultural, literatura națională fiind un liant pentru cetățeni. Cluj-Napoca a găzduit o conferință despre artă, literatură, puterea educației și a culturii de a contura societatea în care trăim.  Ioana Toloargă și Lena Chilari,...

De ce ne temem de Inteligența Artificială?

Perspectivele și provocările Inteligenței Artificiale, în contextul legislației europene în schimbare și adaptare la noutățile tehnologice a fost tema unei noi dezbateri organizate cu susținerea Renew Europe Group. Conferința a fost organizată la Cluj de către europarlamentarul Ramona Strugariu, alături de apreciați practicieni, experți și profesioniști din industria...

E-guvernare PSD PNL de toți banii. Ajută sau încurcă e-factura business-ul autohton?

Un agricultor, producător de legume, a intrat în direct la Europa FM și a spus, pe șleau, problema lui de adaptare la sistemul digitalizat de facturare instaurat în România de la 1 ianuarie 2024: “Eu nu am multă școală. Cultiv legume și, până acum, scriam factura de mână....

Viitorul european al tinerilor

Grupul politic european Renew Europe, reprezentat de către europarlamentarul Ramona Strugariu, a organizat la Cluj o dezbatere despre viitorul european al tinerilor, despre implicare și crearea de noi oportunități pentru noua generație.  Câteva zeci de persoane, în majoritatea lor tineri, au asistat la dezbatere, în cadrul căreia au...