Au trecut trei luni de la începutul războiului Rusiei împotriva Ucrainei. Trei luni de când teritoriul unui stat suveran a fost cotropit de un altul, ce își arogă prerogative de imperiu medieval. Consecințele se resimt la nivel european și mondial, lumea s-a reîmpărțit în două blocuri principale plus restul statelor ce au ales o politică de „nealiniere”, urmărindu-și propriile interese doar pentru că își permit un astfel de lux (statele din Golf, Turcia etc).
Alte state nu își pot permite atâta flexibilitate în poziție: aici exemplele sunt multiple. România, în calitate de stat NATO, îi reprezintă – de voie și de nevoie – interesele, Polonia s-a transformat în cel mai aprig aliat al lui Zelenski, iar Germania, unde Rusia era deja văzută ca vajnic tovarăș de afaceri, a fost rapid forțată să se obișnuiască cu ideea de a renunța la resursele de gaz și petrol provenite din fostul Imperiu Țarist.
Atitudinea Germaniei în contextul acestui conflict este din nou marcată de un sentiment de culpă. Proiectul gazoductului Nord Stream 2 (atât de drag guvernului Merkel) a fost stopat, însă Berlinul continuă să cumpere gaz rusesc, livrat prin conducta Nord Stream 1, care transportă gazele naturale prin Marea Baltică. Până la 24 februarie, ponderea livrărilor de gaze rusești în Germania era de 55%, iar în aprilie 2022 vorbim deja de 35%. Până la sfârșitul anului se dorește atingerea unui 30%, în primul rând prin achiziționarea de gaze naturale lichefiate, așa-numitele GNL, iar până în vara anului 2024, guvernul federal consideră posibilă o reducere suplimentară a cotei la 10%.
Prin urmare, Ministrul economiei și al energiei, Robert Habeck (Partidul Verzilor) este într-un perpetuu turneu mondial pentru recrutarea de noi parteneri de afaceri în domeniul combustibilului, fie el chiar și fosil – o altă premieră în istoria politicii germane: schimbarea subită a cromaticii unui partid care s-a individualizat tocmai prin atitudinea radicală în favoarea mediului înconjurător! Cât despre infrastructura necesară producerii și stocării energiei din surse alternative… aici ar fi multe de povestit, însă mă rezum la a spune că, de exemplu, Bavaria nu prea consideră estetică priveliștea turbinelor eoliene.
Însă cel puțin Gerhard Schröder a fost (în sfârșit!) „mustrat” în mod oficial de Bundestag, fiindu-i retrase toate privilegiile de fost cancelar – o tardivă „pedeapsă” pentru serviciile de lobby prestate ani de zile la Gazprom & Rosneft. De menționat este că Schröder este încă membru al SPD. Până acum doar patru filiale regionale l-au exclus din partid.
Multe s-au schimbat în aceste trei luni și la fel de multe s-au clarificat. Criza inițială a refugiaților a fost oarecum depășită, fluxurile migratorii s-au îndreptat spre Vestul Europei și sunt în prezent în stagnare, în timp ce statele gazdă (Moldova, Polonia, Italia, Germania etc) sunt în căutare de soluții pe termen lung pentru acomodarea noilor migranți.
Germania, înaripată de același sentiment de vină, a început să ajute Ucraina prin a trimite căști (prima gafă memorabilă a Ministrei Apărării, Lambrecht), a continuat prin a trimite și arme – sporadic, în comparație cu alte state – însă s-a demonstrat primitoare față de refugiații ucraineni, încercând să le ofere celor deja 700.000 ucraineni un trai decent.
La acest capitol s-au înregistrat unele progrese în comparație cu 2015, când statul german i-a cam vitregit pe sirienii ce fugeau de război, obligați să respecte nu doar Tratatul de la Dublin, dar și să aștepte luni de zile până la clarificarea cererii de azil. Ucrainenii nu trebuie să se confrunte cu astfel de dificultăți, în cazul lor a fost permisă libera circulație în spațiul UE, iar războiul (fiind de aceasta dată clar!?) nu a mai trebuit dovedit ca motiv în fața autorităților. Ucrainenii se pot astfel înregistra la Biroul Imigrări, iar apoi la Serviciile Sociale pentru a primi un ajutor lunar de până la 300 de euro (plus decontarea chiriei și cursuri gratuite de germană), fiind liberi să înceapă să muncească, în condițiile în care reușesc să-și găsească de lucru.
Într-adevăr, nu este ușor pentru mulți ucraineni – uneori nici condițiile de cazare în adăposturile oferite de stat nu sunt la standarde (în special la Berlin), însă există libertatea de mișcare, posibilitatea de a intra imediat pe piața de muncă germană și de a cere azil în țara dorită – făcându-se abstracție totală de prevederile tratatului de la Dublin. Deci pentru unele războaie și unii refugiați este posibil și pentru alții nu?
Uniunea Europeană dă din nou dovadă de o excesivă subiectivitate când este vorba de chestiuni cu un efect direct. Și, evident, ca orice Mare Putere, își arogă și ea anumite prerogative…
Dorina Achelăriței
