Deși s-a născut în București acum 51 ani, Mihaela Bobocescu locuiește cu familia în Elche de peste 21 de ani. Cam jumătate din viață! Deci, am putea spune că este aproape „ilicitana” (persoană nativă din Ílici, astăzi Elche; vechea populație din Hispania Tarraconense). Cei doi copii ai săi s-au născut în Elche și, deși au fost numai în vacanțe prin România, înțeleg și vorbesc binișor româna, pe care Mihaela împreună cu soțul ei, Mihai, au păstrat-o mereu ca limbă de comunicare în casă.
Mihaela este printre cei nu mulți români din Spania care și-a făcut o carieră în administrația publică, lucrând de-a lungul timpului, pentru mai mulți ani, ca traducător în poliția și sistemul juridic spaniol. Mihai, la vârsta de peste 56 de ani, este – precum ambii lor copii care încă studiază, unul la Liceul Cayetano Sempere din Elche, iar celălalt la Facultatea Politecnica din Valencia – preocupat încă de evoluția profesională, fiind în prezent cursant în anul II al Școlii Postliceale de Logistică și Transport din Elche. După ce, de asemenea, și-a extins studiile cu o pregătire de specialitate, Mihaela lucrează acum ca funcționar public în cadrul Primăriei din Elche, consiliind cetățenii orașului pe probleme de asistență socială în cadrul Direcției Drepturilor Sociale.
Am fost curioși să știm, ce a îndemnat această familie să plece din țară, de ce au ales Spania, cum și-au croit un drum aici și mai ales care consideră ei că ar fi principalele diferențe dintre societatea noastră și cea spaniolă, care permit afirmarea deplină chiar și cetățenilor care nu s-au născut aici.
– Bună, Mihaela! Mulțumim că ți-ai făcut timp să ne împărtășești aici, la „Știri din diaspora”, câte ceva din viața familiei voastre românești aici, în Spania. În primul rând, aș vrea să ne spui cât de mult după acești 21 de ani de trai în Spania vă mai considerați voi, dincolo de origini, o familie de români?
– Bună, Laurențiu! Adevărul e că și eu mi-am pus deseori această întrebare, mai ales că nu-i mereu așa simplu să balansezi între efortul integrării într-o societate adoptivă și tendința naturală de a-ți menține identitatea originii. Cu atât mai mult atunci când copiii s-au născut aici, iar despre România cunosc numai din auzite, chiar dacă noi ne străduim să le menținem viu interesul, prin păstrarea tradițiilor, contactele cu familia din țară și activitățiile voluntare în cadrul asociațiilor comunității românești din Spania. Cred însă că pentru a răspunde cât mai complet acestei întrebări trebuie să mă refer la faptul că, cel puțin din perspectiva proprie, spaniolii oferă nu numai la nivel oficial, dar și al relaționării cotidiene, cele mai multe posibilități de integrare pentru emigranți dintre toate țările europene. Spun asta și din perspectiva profesională. Aș zice că și de aceea peste 10% din locuitorii acestei țări sunt de origine străină iar, în plus, latinitatea Spaniei a atras și reținut nu numai familia noastră, ci și pe a altor 700 de mii de români. Cred că familia noastră este o dovadă concretă a termenului de „cetățenie europeană”, care nu prioritizează etnia ca premisă a integrării sociale. De aceea, preferăm să ne considerăm în primul rând cetățeni europeni care locuiesc în Spania, chiar dacă mă mândresc și cu faptul că mă consider româncă după peste 20 de ani de viață în Spania.
– Înțeleg și sunt de acord cu perspectiva ta, mai ales că beneficiul de cetățean european în Elche conferă și avantajul unei clime atât de prielnică socializării în public. Presupun că totuși nu aceste considerente v-au îndemnat acum 21 de ani să vă decideți să emigrați aici. Îți mai amintești care au fost acestea?
– Da, îmi amintesc ca și cum ar fi ieri. A fost o decizie generată de dezgustul față de sistemul juridic românesc, care practic ne-a „aruncat” în stradă din casa în care locuisem peste 10 ani până atunci și care făcea parte din patrimoniul retrocedat moștenitorilor imobilelor naționalizate cu 40 de ani înainte. Dincolo de aspectul obiectiv reparatoriu pe care legea îl viza, modul în care ea s-a aplicat concret, fără niciun suport față de persoanele cărora brusc normalitatea vieții le era distrusă, conducând la un nou tip de segregare în timp ce clama dreptatea socială, ne-a dezrădăcinat și ne-a făcut să luăm decizia de a renunța la tot ce realizasem în țară pentru a emigra. Am conștientizat atunci că nu putem avea un viitor normal într-o țară în care corupția era considerată chiar normalitatea și că este mai bine să încercăm să ne găsim un alt loc în viață, cât mai departe de ea. Spania ni s-a părut potrivită mai ales datorită similitudinii limbii, dar și datorită condițiilor de viață. Remarc acum nu numai că decizia noastră ne-a fost benefică, dar și că, din păcate, trecerea anilor nu a dus la o îmbunătățire categorică a acestei situații în România, unde corupția este încă principalul motiv care determină emigrarea.
– Ne povestești puțin despre parcursul tău profesional de până acum din Spania? Mă gândesc că ți s-ar putea părea o laudă de sine, însă te-aș ruga să te oprești mai ales asupra dificultăților pe care le-ai întâmpinat.
– Primii doi ani nu-mi găseam locul, făceam mereu comparații cu ce lăsasem în urmă, idealizând fiecare amintire. Dar după ce ne-am aclimatizat nu numai cu locurile, dar și cu noul anturaj, planurile și obiectivele noastre au început să se limpezească. M-am înscris la Facultatea de Turism (UNED), iar apoi începand cu 2008 am urmat și cursurile unei școli specializate pe studii în domeniul social. A fost o perioadă extrem de densă, deoarece Mihai era plecat cu munca pentru lungi perioade timp, iar eu trebuia să scot timp de unde nu aveam, pentru a face față mai mult singură atât activităților casnice și creșterii copiilor, cât și studiilor. După terminarea studiilor, am continuat să mă pregătesc pentru concursul public destinat ocupării celor câtorva locuri disponibile de funcționar în cadrul serviciilor sociale din cadrul primăriei orașului. Eforturile mele au dat însă roade, astfel că în 2016 m-am calificat pe locul al șaselea dintr-un total de 300 de candidați la cele trei runde de examene pentru postul de funcționar public.
– Acum, după ce ți-ai petrecut practic a doua jumătate a vieții în Spania, poți te rog să ne spui care sunt, după parerea ta, cele mai semnificative diferențe dintre societatea românească și cea spaniolă din perspectiva profesionala? Dar a vieții cotidiene?
– Din punct de vedere profesional sunt multe oportunități, important este să continui să te formezi. În Spania am realizat concret ce înseamnă „el saber no ocupa lugar” și că nu-i niciodată prea târziu ca să (re)începi să studiezi. Aici nu este deloc rău văzut dacă chiar și la cincizeci și ceva de ani începi noi studii, ba chiar ești susținut în asta prin multe facilități speciale. De asemenea, în Spania, implicarea în societate sub formă de voluntariat este bine văzută și în același timp este o modalitate altruistă de a ține pasul cu actualitatea și a-ți fructifica cunoștințele în favoarea comunității. În ceea ce privește viața cotidiană, din prima zi în care am ajuns aici am resimțit plăcut un mediu mai relaxat, o atmosferă mai puțin concurențială și stilul de viață mai degajat al spaniolilor, care le confirmă zicala „a vivir, que son dos días”. Am regăsit însă și suficiente similitudini cu societatea românescă, precum relaționarea la nivel social, reuniunile familiare, cu colegii de muncă sau cu prietenii. Ceea ce este însă diferit sunt „fiestele” și mai ales implicarea tuturor în pregătirea și desfășurarea diferitelor sărbători care au loc aici destul de frecvent, de-a lungul întregului an. Și poate nu în ultimul rând, aș remarca așa cum ai menționat și tu, clima care cu precădere în sudul Spaniei imprimă un caracter mult mai social vieții cotidiene decât în cele mai multe dintre celelalte colțuri ale lumii.
– Mulțumim frumos pentru timpul tău și cele împărtășite cititorilor „Știri din diaspora”, care sunt convins că vor aprecia experiența ta personală ca o sursă de inspirație în eventualitatea gândului unei relocări în Spania.
– Și eu vă mulțumesc pentru ocazia asta și m-aș bucura să poată fi considerate informații utile, mai ales celor aflați la începutul unei noi vieți aici în Spania.
Interviu realizat de Laurențiu Stan
