A trecut deja o săptămână de când ne-am întors de la Odessa. Din pricina bombardamentelor recente, in special in zona Mikolayev, starea de asediu a fost extinsă la durata întregului weekend, nefiind permisă circulația de niciun fel pe străzile oricum părăsite și amorțite de o panică prea puțin vizibila, însă cu atât mai mult simțită de fiecare locuitor și călător.
În ziua de duminică, 3 aprilie, Odessa a fost atacată de 6 rachete rusești. Ne aflam de trei zile acolo, fiind ocupați cu interviurile și munca de cercetare și documentare. Reperasem voluntari de la centrul ce aprovizionează armata ucraineană și populația civilă încă rămasă în zonă, tineri care activează zi și noapte pentru a-și ajuta semenii, pentru cei ce nu pot fi evacuați pentru că nu își pot permite călătoria și ulteriorul sejur in Moldova sau România. Nu toată lumea are rude in diaspora.
Odessa a pierdut oricum jumătate din populație exodului. Cei sub 500.000 de locuitori se străduiesc să trăiască o viață semi-normală, în ciuda amenințării constante, căci orașul poate fi atacat nu doar dinspre Marea Neagră, dar și dinspre Transnistria. Punctele de control și soldații presărați prin centru fac tot ce pot pentru a menține măcar o aparență de siguranță.
Biserica Evanghelică face însă mai mult decât atât: echipați cu veste antiglonț și căști, voluntarii lor, membri ai Fundației Bunul Samaritean, fac incursiuni zilnice in zonele mai mult sau mai puțin periculoase din sud-vestul țării pentru a aproviziona populația cu bunuri de strictă necesitate. Președintele fundației și în același timp episcopul bisericii ne-a povestit despre transporturile umanitare spre Mikolayev și Herson, efectuate în ciuda coridoarelor verzi deseori atacate de ruși. Însă este de datoria lor, trebuie să ajute așa cum pot.
Am întâlnit și antreprenori care evacuează persoane cu propriile mijloace de transport, dar până la granița cu Moldova, nu mai departe. Fiecare face ceea ce poate pentru a supraviețui și a da o mână de ajutor. Rezistența este compusă din astfel de persoane. Am cunoscut și o familie de artiști care continuă să muncească și să țină deschisă cafeneaua de pe malul mării: „acesta e modul nostru de a contribui la Rezistență. Nu vom închide și nu ne vom preda. Viața trebuie să-și urmeze cursul. Rușii nu ne vor lua acest drept.” Cuvinte înțelepte și admirabile…
În dimineața zilei de 3 aprilie ne trezim cu notificări de bombardamente la Odessa. Cel mai apropiat atac, în port, la 4,3 km de hotelul nostru. Ieșind în stradă, ni se spune că fotografierea coloanei de fum este strict interzisă. Ne îndreptăm spre port. Dezolare și aer irespirabil…
Nu suntem singurii ce filmează orizontul negru de fum. Așadar, rafinăria nu era golită de resurse. Însă soldatul ce ne controlase la ieșirea din centrul vechi avusese dreptate, nu fuseseră înregistrate victime. Știrile internaționale ne-au confirmat informația. Am discutat cu persoane ce văzuseră explozia cu ochii lor, una fiind chiar un prieten de-al nostru, ce deținea și imagini video, de negăsit online. Decidem să revenim la hotel. Bombardamentele făcuseră imposibilă deplasarea spre Mikolayev, mai aveam o zi la dispoziție pentru a ne pune la punct itinerariul: în Ucraina sau în afara ei…
Gândindu-mă la acea duminică, totul mi se pare cumplit de îndepărtat acum. De cinci zile mă aflu în Germania, într-un Occident ce este conștient de amenințarea și consecințele războiului, dar unde realitatea încă mai poate fi contestată și interpretată: manifestațiile pro-ruse de la Frankfurt și de la Hannover, din 10 aprilie, stau mărturie unui grad de sfidare a realității imposibil de imaginat. Într-adevăr, Vestul este prea departe de Estul ex-sovietic pentru a înțelege despre ce este vorba.
În duminica de 3 aprilie am trăit pe propria piele ce înseamnă să te afli într-o zonă de război: la întoarcerea în centrul vechi, soldații de la checkpoint ne-au verificat nu doar documentele, ci și telefoanele, descoperind fotografiile exploziei din port. Automat am fost declarați spioni și sabotori. Ni s-au făcut poze, ni s-au confiscat telefoanele și am fost duși la politie, la un interogatoriu ce s-a desfășurat în principiu grație unui Google translate ce nu a făcut altceva decât să încingă mai mult spiritele (ale noastre, căci ale polițiștilor erau deja destul de încinse). Întrebări inutile, scotociri prin fotografii vechi (personale!) de câteva luni – nu doar cele făcut la Odessa (nota bene!), care oricum au fost șterse fără milă. Mișto legea asta marțială… Legitimația de jurnalist privită cu dispreț, ca și pașapoartele noastre UE (1 bucată românesc, 1 bucată italian – al tovarășului meu de „spionaj”). În zadar am tot povestit eu de munca noastră de cercetare și de reportajul despre România, Moldova & Ucraina, situația refugiatilor și reacția solidară a statelor vecine. Nici apartenența noastră la un ONG activ în domeniul umanitar nu a fost convingătoare. Eram acolo pentru a relata povestea din perspectiva ucraineană!
Se știa din prima secundă că n-aveam de-a face cu vreo formă a KGB-ului, dar au dorit să ne dea un soi de lecție. Nu una foarte eficace, trebuie să recunosc, pentru că încercarea polițiștilor de a ne descuraja nu a făcut decât să adauge la bagajul de informații utile privind viața într-o zonă de război. În care războiul a început să facă ravagii încă înainte de a se instala la propriu.
Așadar, după două ore de interogatoriu tip „procedură standard”, demn de o piesa de teatru absurd, care ne-a adus pe amândoi la capătul răbdării, am părăsit Chestura și orașul, pentru a evita ulterioare atacuri, deja preconizate de autorități. Într-adevăr, în acea noapte, când ne aflam deja la Chișinău, Odessa a fost din nou bombardată. Câteva zile după aceea, Zelenski a anunțat că trupe rusești au fost respinse in regiune.
Noi ne vom întoarce în Ucraina, căci revenirea în Vest nu e altceva decât o pauză în interes de serviciu. Iar materialul video acumulat în timpul acestei călătorii (inclusiv cel realizat în Odessa, scăpat ca prin minune din mâinile poliției) este doar încă o sursă de inspirație. Lupta continuă.
Dorina Achelăriței
