Nu știu cum să încep această povestire: poate cu faptul că în momentul în care am ajuns la București, în 8 martie, Ucraina ar fi fost ultimul loc în care aș fi crezut că m-aș putea afla în următorii ani. Și totuși, neașteptatul s-a produs.
Autor: Dorina Achelăriței
După o săptămână în Republica Moldova, în care am fost martorii unor tentative disperate ale statului de a-și menține neutralitatea și de a demonstra o solidaritate necondiționată către vecinul agresat de o superputere, am remarcat un trend negativ al fluxului migratoriu la granița de la Palanca: începând cu 24-25 martie, destul de mulți ucraineni au decis să se întoarcă în patrie.
Centrele de primire din Moldova sunt în continuare pline, refugiații care așteaptă finalul războiului aici au constantă nevoie de hrană și ajutor financiar, iar mulți dintre ei nu doar că nu mai suportă condițiile, dar simt că situația în vestul Ucrainei s-a îmbunătățit și vor să contribuie la o victorie durabilă a armatei lor.
Obiectiv vorbind, Moldova nu poate rezista fluxului de refugiați, nu pe lungă durată. Ei nu pot fi integrați pe piața muncii, iar ajutorul din partea vecinilor sau al Uniunii Europene încă nu a ajuns la destinație. În timp ce, pe Frontul de Est, Ucraina rezistă. Un motiv întemeiat pentru o reîntoarcere și pentru o luptă, atât în sens propriu, cât și figurat.
Cei ce trec frontiera din Moldova în Ucraina, pe la Palanca sau Tudora, revin în Odessa căci, după cum ni s-au confesat, e adevărat că acolo situația nu e atât de rea precum în Harkov sau Mariupol.
Odessa a fost deja amenințată cu atacul, au fost bombardate o fabrică și o bază militară, iar în prezent se așteaptă un adevărat asalt de pe mare. Căci orașul este considerat un punct strategic. Din data de 27 martie, Mikolayev este din nou țintă atacurilor rusești. Însă drumul dinspre Palanca la Odessa este sigur.
Am decis astfel să analizăm situația la fața locului, motivul pentru care mă aflu în zonă în calitate de jurnalist. Iar contactele utile în acest sens nu ne lipsesc, pe ambele maluri ale Prutului și ale Nistrului.
Mi-am reînnoit pașaportul de urgență, la Consulatul român din Chișinău, le-am explicat scopul muncii noastre, iar curajul ne-a fost răsplătit. În două ore am obținut un pașaport temporar, pe care l-am utilizat la 24 de ore de la eliberarea lui. Spre Odessa am călătorit împreună cu un german ce transporta mâncare pentru animale de companie unor cunoscuți din orașul de la Marea Neagră.
Știam că Odessa este în pericol iminent, iar la fiecare pronunțare a toponimului îmi aminteam de scările din Crucișătorul Potemkin, dar nu am fi renunțat la idee nici în ruptul capului.
Până la Tudora drumul a decurs normal. Anormalitatile s-au produs abia la graniță și după aceea, fiindcă fără legitimația de jurnalist nu am fi reușit să trecem așa rapid de punctele de control, care se succedau la fiecare 5-7 kilometri. Pentru că intrasem pe la Tudora, în speranța de a evita cozile interminabile văzute la Palanca în săptămâna precedentă, ruta a fost ceva mai lungă, dar potrivită pentru a intra treptat în contact cu o zonă de război.
Puțini dintre soldații ce ne controlau vorbeau altceva decât rusă ori ucraineană, dar nu ne-au pus nicio problemă. Peisajul era însă dezolant. Suprafețe imense abandonate, o mare învolburată și întărâtată parcă de un război nimicitor. Apoi, în micile sate prin care treceam, nu doar case nelocuite, dar indicatoare acoperite cu bucăți negre de plastic, pentru ca dușmanul să nu știe unde se află. Străzi perforate, mașini răzlețe, chiar și la periferia Odesei care, în ciuda orei târziu, părea totuși ceva mai vie.
Știam că orașul este în stare de asediu. Stingerea se dă la ora 21:00, iar până la 6 dimineața orice mișcare ar fi fost interzisă.
Am ajuns în centrul vechi, nu la apart-hotelul rezervat, dar la o adresă din apropierea acestuia. Angajatul hotelului ne spusese că locația inițială este deocamdată închisă și ne-a propus să ne întâlnim la punctul de control central. Zis și făcut.
Am coborât din mașină, iar tovarășul nostru neamț de călătorie a dispărut rapid din strada ce părea blocată, deci interzisă circulației normale. Am fost imediat întâmpinați de un grup de 6 soldați ce ne-au întrebat scopul și durata vizitei. Am prezentat (pentru a zecea oară, cred!) documentele și am răspuns în rusă, relatând sintetic faptul că eram acolo pentru un reportaj și că eram așteptați de angajatul hotelului.
Într-adevăr, apare și băiatul care explică elocvent despre ce e vorba și ne îndeamnă să-l însoțim. Este ora 20:30, centrul este pustiu și întunecat (căci orice lumină ar putea atrage inutil atenția dușmanului). Teatrul domnește într-o piață maiestuoasă, dar moartă. Îl întrebăm de ce este închisă cealaltă locație, iar el ne spune că e vorba de o clădire aflată într-o poziție vulnerabilă, prea aproape de mare.
Vom putea vedea mai bine orașul dimineață. Magazinele sunt deschise, la fel și schimburile valutare. Însă trebuie sa fim atenți: după ora 21:00 orice mișcare prin oraș e aspru pedepsită, chiar de la prima abatere. Poliția a prins deja destui sabotori, iar oricine circulă în mod nejustificat este suspect de spionaj. Trebuie să ne înregistrăm la oficiul presei, căci fotografiile și acțiunile nepermise sunt sancționate cu 3 ani de închisoare.
După câteva minute de mers, ajungem într-o curte interioară: apart-hotelul este la demisol, deci într-o locație considerată sigură în condițiile actuale. Câteva minute mai târziu aud sirena. Da, Odessa poate fi atacată în orice moment, fiind un punct strategic. Însă acesta este doar un avertisment menit a ține populația în siguranța propriilor locuințe.
Totul va părea un pic mai normal dimineața, ne spune băiatul în momentul în care ne dă permisele cu care ne vom deplasa în timpul zilei. În camera alăturată înnoptează o femeie fugită din Harkov, poate ne interesează povestea ei. Dar timp este, orașul se va trezi la viață abia în zori.
Bine ați venit în Odessa!
