Pe noi rușii ne-au obisnuit cu „operațiunile militare speciale” încă de prin 1700. Pe atunci nu justețea comunismului cu care au încălecat o treime din Europa, ci cea a luminaților țării drept-creștini venea să „elibereze” diverse alte popoare ca și pe ucrainieni acum opt ani.
De altfel, de-a lungul istoriei, rușii s-au războit nu numai cu noi, dar și cu tătarii, suedezii, lituanienii, austriecii, danezii, olandezii, spaniolii, francezii, polonezii, chinezii, turcii, nemții, italienii, japonezii, finlandezii, cecenii, georgienii și sirienii, pentru recunoașterea măreției lor mondiale. Și am enumerat aici numai popoarele cu care au avut conflicte armate oficial recunoscute, fără a menționa intervenția mascată a armatelor lor protectoare te miri pe unde, chiar și pe alte continente.
Ar fi simplu să conchidem că pornirea lor belicoasă este o trăsătură comună marilor puteri. Poate așa și ar fi dacă doar am compara-o cu a altor câteva, însă retrospectiv istoria ne arată că au rămas până azi singura (pretinsa) putere mondială care, permanent de-a lungul mai multor secole, a produs beligeranță invocând desueta sintagmă a „spațiului vital” necesar apărării sale teritoriale. Până chiar și americanii, care chiar se mențin de aproape un secol în topul (real al) puterilor mondiale, au adoptat partitura „jandarmului global”.
Începând cu Petru (al lor) cel Mare, rușii au ales până azi să ucidă pentru ca să se apere. Este dovada unui complex psihologic național pe care rușii l-au dezvoltat în aspirația lor istorică de a-și depăși înapoierea în care majoritatea a trăit mereu. Chiar și atunci când au semnat ca învingători tratatele de pace.
Permanent rușilor le-a lipsit mentalitatea modernistă care a transformat pe alte meridiane prosperitatea în civilizație. Aceasta este în profunzimea sinelui contradicția majoră de care „mujicul încălțat” n-a reușit încă să se scuture nici azi. A preferat să se lase mereu – în ciuda eforturilor atâtor co-naționali moderniști care au contribuit la civilizația universală – halucinat fie de dogmele religioase ori politice în voga, fie de fatalitatea unui destin național anacronic, atras de lideri „tătuci” ce i-au înfrânat maturizarea ca popor.
Paradoxal, Putin este – poate cu excepția lui Gorbaciov care nici acum nu putem știi dacă de fapt n-a derapat către liberalism din perspectiva „perestroicii” sale – singurul lider începând cu Petru cel Mare, până la Hrușciov cel cu Pantoful, care a semnalat inițial altă abordare asupra civilizării acestui conglomerat social numit națiunea rusă. Înclin să cred că și dacă a fost vreodată sincer în acest demers, nu mai are azi cum să își aducă contribuția la saltul istoric pe care rușii vor fi obligați să îl facă către secolul XXI, decât prin dispariția sa. Măcar din istoria actuală.
Laurențiu Stan
