Autor: Dorina Achelăriței
Ieri am ajutat zecile de voluntari ce au dat curs diverselor apeluri apărute pe rețelele de socializare. Se așteptau mii de refugiați din Ucraina, au ajuns câteva sute. De la orele 14:00 până la 22:00 am asistat la o mobilizare extraordinară de forțe.
Imediat ce am ajuns la Gara Centrala din Berlin, am urmărit steagurile ucrainene și m-am îndreptat spre biroul improvizat la nivelul inferior. Am întrebat cum pot ajuta și cui trebui să mă adresez. Mi s-a spus că nu există coordonare centralizată și fiecare contribuie cum și cât poate. Le-am spus că în cinci zile voi fi în România, dar până atunci vreau să ajut cât pot și aici, la Berlin.
Erau deja instalate mese cu alimente, gustări calde sau reci, toate împachetate, mere, banane, dulciuri. Un alt colț era amenajat pentru cei ce aveau nevoie de produse igienice și haine.
În primul rând, trebuia organizată primirea celor ce aveau sa ajungă la Berlin dintr-o clipă într-alta. Cei ce doreau să-și continuie voiajul spre alte orașe, trebuiau îndreptați spre ghișeul Deutsche Bahn, care pune la dispoziție bilete gratuite, cei ce voiau să rămână la Berlin trebuiau să facă uz de autobuzele municipale și să se cazeze în centrele de primire. La început am fost rugați să așteptăm călătorii pe peron, pentru a le arăta direcția corectă.
În timpul după-amiezii ni s-au alăturat din ce în ce mai mulți oameni: se apropiau și întrebau „cum pot să vă ajut?” Le dădeam veste de culoare galbenă și le spuneam că trebuie să se posteze în apropierea scărilor, pentru a direcționa persoanele spre autobuze. Cei ce vorbeau rusa erau și mai căutați: pe ei îi poziționam mai strategic, pentru a oferi informații în mai multe limbi.
După sosirea trenului și primirea călătorilor, am fost imediat întrebată de un alt grup de voluntari dacă mă pot ocupa de încă o sarcină. Prezenți erau și reprezentanți ai Senatului Berlin – era vorba de organizarea transportului spre centrele de primire. Refugiaților le trebuia indicat cum să ajungă la autobuze, care nu erau nici pregătite, nici suficiente ca număr.
La ora 19:00 se așteptau 700 de persoane, au venit vreo 200. Însă ieșirea era plină de persoane care ofereau cazare. La început, Senatul nu a fost de acord cu această soluție alternativă, dar văzând că locurile disponibile în centre n-ar fi fost suficiente, au consimțit.
Am grupat translatorii, iar fiecare familie ce ajungea și spunea că nu dorește să meargă la centru era ajutată să-și găsească o locuință, printre cei ce erau de față. Fiecare oferea ce putea: o cameră, 2, 3. Pentru o familie, o mamă și 1, 2, 3 copii. Unii își ofereau mașinile pentru a transporta orice oriunde. Mulți dintre refugiați nu erau nici ucraineni, nici albi, ci afghani sau bangladeshi cu pașaport ucrainean – dar asta nu schimba atitudinea eventuale gazde!
Împreună cu rusul aflat în posesia unui megafon am găsit locuințe tuturor celor ce le voiau. La sfârșit, încă mai erau gazde cu locuințe disponibile. Le spuneam sa aștepte următorul tren sau să revină în următoarele zile.
Printre cei ce făceau sandvișurile era și un libian ce fugise din patria sa anul trecut – iar acum ajuta alte persoane în fugă de război. În zilele următoare s-ar fi alăturat și Malteser sau Crucea Roșie mării de voluntari, deși eu cred că ne-am organizat oricum destul de bine așa, în mod neoficial.
Până acum, peste 3500 de persoane au ajuns în Germania, iar numărul este în creștere. A fost creat un grup de Telegram în care se anunță sosirile la Gara Centrală, de Est și la Autogară. Cine poate ajuta sau poate aduce produse alimentare și apă, este mereu binevenit. Solidaritatea exprimată până acum este extraordinară.
Și totuși, am fost înștiințați că Poliția Germană triază refugiații la granița cu Polonia: doar cei albi și cu pașaport ucrainean pot trece în Germania. Dar ceilalți? De ce această discriminare? Afganii nu fug și ei de război? Există războaie bune și războaie rele? Refugiați buni și răi? Din câte știu eu, nu!
