Autor: Laurențiu Stan
Dacă tot am reușit să ne așezăm un pic cu bărbia peste gardul după care acum peste 30 de ani doar auzeam leopardul, hai să punem Xanax peste Xanax și să ne cățărăm pe mormanul de pseudo-remedii din vârful căruia stupizenia pretinșilor noștri conducători către o civilizație de tip occidental poate părea altceva decât persecuția unor psihopați ce ne gonesc peste granițe. Din această perspectivă vom putea, poate, vedea cum locatarii regimului dopat cu bunăstare transpiră în cearșafurile unui somn tulburat de globalizare.
De fapt, vesticii nu sunt deloc imbuibați, ci chiar îngrijorați de împărțirea agoniselii cu noii colocatari, meniți conform propriilor politicieni să-i îmbogățească cultural și să contribuie la pensiile primejduite. Teama că bruma de prosperitate le va fi definitiv risipită de turbioanele migratorii ce prevestesc omogenizarea societății către sărăcie, îi expune flamurilor naționaliste cu care politica europeană defilează comunitar către faliment.
Cam tot la fel și la noi, pe masură ce pensionarea „decrețeilor” se apropie, iar extincția naturală a celei mai numeroase generații naționale ne va impune migrația, ca singură soluție pentru supraviețuirea natției. Cel mai probabil, România nu va apuca până atunci să atingă nici măcar actualul nivel descendent de bunăstare vestică, dar va rămâne o alternativă viabilă pentru emigranții care nu-și vor mai găsi locul în Occident.
Cu atât mai mult, rezervele noastre de toleranță epuizate fiind atunci de acuta divizare a societății românești, ne vor găsi pregatiți pentru providența unui nou Vadim, care deocamdată își face încălzirea în anticamera arenei politice. Ceea ce, în disonanță cu eforturile de europenizare, va alătura România tendințelor manifestate azi de Ungaria și Polonia, lipsită însă de forța lobby-ului sau de dinamica economică a acestora.
Ar fi bine ca, până atunci, diasporenii să-și fi rezolvat deja integrarea, ba să fi reușit și ceva afirmare politică în țările de adopție. Pentru că, probabil, va mai fi singura forță capabilă să atenueze efectul RO-pocalipsei, chiar și asupra statutului lor de cetățeni europeni.
Dezinhibarea politică a membrilor diasporei și suportul electoral al românilor emigranți ar face din ocuparea unor fotolii în administrație un levier contra derapajului românității de acasă. Este, cred, cea mai pragmatică modalitate de a-i ajuta pe cei din țară și de a evita să își compromită existența acolo unde au ales să trăiască.
