Autor: Laurențiu Stan
România e plină de oameni neiubiți. Goana noastră dupa „like-uri” de tot soiul denotă și ea marele deficit de iubire cu care noi, românii, am fost crescuți, ne-am obișnuit să trăim și să ne creștem copiii. De multe ori, nu numai la nivel social, ci chiar și in familie.
Aprecierile sunt contorizate prin alte țări doar pentru a calibra capacitatea de monetizare a mesajelor ori atitudinilor publice. La noi, par a încerca să fie o dovadă că ești totuși luat în considerație, chiar dacă nici măcar Fiscului nu-i pasă cât de umilit te simți când te duci să-i plătești birurile, precum nici propriului părinte când îi plânge copilul.
Cumva, goana după apreciere acoperă bălțile de nepăsare în care ne înecăm respectul pentru oricare dintre ceilalți, până îl uităm chiar și pe cel față de noi. Când toata lumea face la fel, nici nu-ți mai pui problema că ar trebui să fie altfel. Dar ce zic eu?! Nici măcar că s-ar putea altfel. Te înhami la jugul nesimțirii pentru a supraviețui grobianismului acceptat ca stil de viață, ba de multe ori, prețuit ca atitudine de succes.
E ușor să găsești vina în exterior, mai ales când istoria recentă îți evoca un regim social în care majoritatea dintre noi au văzut lumina zilei. O lumină cenușie ce încă ne bântuie deși, pe la alții, cerul a devenit între timp mai însorit.
Vezi, de pildă, cum spaniolii au înlocuit teroarea franchistă cu democrația, toleranța și disponibiltatea la orice nivel. Prin trafic, în serviciile publice, la școala, la (puținele) locuri de muncă sau în relația cu autoritățile, până chiar și în cea cu reprezentanții forțelor de ordine publică! Sunt tot latini și, chiar dacă multi știu că Traian-ul lor ne-a cucerit meleagurile străbune acum două mii de ani, preferă să se străduie să-ți înțeleagă spaniola personală, în loc să se grabească s-o corecteze când le-o stâlceşti.
E drept că-s amabili de complezență, le cam lipsește spiritul competițional și voința de a întreprinde, că-s mereu toropiți imediat după prânz, dar mereu entuziaști când e rost de petrecere și mai rar când vine vorba de muncă, nu prea vorbesc alte limbi si nu-i intereseaza deloc agoniseala. Toate astea, însă, mie îmi spun că-s capabili să iubească viața și, implicit, pe toți cei ce le-o populează.
Mă întreb dacă nu e totuși asta principala cale de a trăi mai mulțumit, ba uneori chiar și fericit?! Și dacă nu doar clima sau magnetismul terestru îi face așa, cred că merită să luăm în calcul și un alt aspect pe care mulți se vor mira că îl consider menționabil.
Las vouă aici lista deschisă, oprindu-mă precum am început, la percepția noastră asupra iubirii. Iubirea e de fapt neiubire când nu ne ferește de pretențiile față de alții, când își dorește să schimbe conform propriilor nevoi și aspirații sau când sacrifică bucuria celuilalt, erijându-se moral în grija pentru un bine superior.
E greu ca, aflându-te închistat de o viață în astfel de percepții, să tragi frâna de mână lăsându-te să aluneci pe o pantă necunoscută doar strângând de volan, dar direcția devine mai puțin importantă dacă nu te încăpățânezi să rămâi cu mașina înțepenită la Polul Nord. Hai să recunoaștem că acolo ne aflăm acum și posibilele derapaje primejdioase le vom putea asuma doar ca parte a unei călătorii necesare. Măcar pentru că țărmul Mediteranei a fost mereu mai cald decat cel al Marii Negre, nu-i așa?
🙂