În întreaga lume, data de 27 ianuarie este cea a comemorării victimelor Holocaustului, iar România nu face excepție: în 27-29 iunie 1941, la Iași a avut loc unul dintre cele mai sângeroase pogromuri din istoria evreilor din România.
Nu ne putem permite să uităm crimele săvârșite împotriva evreilor, inițiate cu măsura de „Curățire a terenului”, așa cum numea Antonescu acțiunea de anihilare sistematică a populației evreiești. S-a început cu Basarabia și Bucovina, apoi a urmat Moldova.
Autor: Dorina Achelăriței
În 1930, populația orașului Iași însuma 102.870 de locuitori, dintre care 34.662 erau evrei.
În Moldova s-a început la 19 iunie cu identificarea și interzicerea circulației evreilor: la Roman s-a ordonat exterminarea celor din mediul rural și închiderea în ghetouri a celor din mediul urban, în timp ce ordinele jandarmilor de la Orhei erau de exterminare a oricărui cetățean de origine evreiască.
Pe 20 iunie, 110 de tineri evrei au fost obligați să sape două gropi comune în cimitirul evreiesc de la Iași. Tot în aceeași zi, conducătorul statului, Ion Antonescu, a ordonat evacuarea tuturor evreilor între 18-60 ani din satele dintre Siret și Prut în lagărul din Târgu Jiu.
Încă din prima zi a intrării României în război, 22 iunie, Iașiul a fost împânzit de afișe antisemite ce instigau la pogrom, acuzând populația evreiască de colaboraționism cu bolșevicii. Doar trei zile mai târziu, polițiștii ieșeni au pornit prin oraș, îndemnând populația creștină să-și însemneze ușile și ferestrele cu semnul crucii. A urmat cooptarea presei în operațiune, care a publicat nu doar articole antisemite, ci și ordinul direct al generalului Antonescu de percheziție a caselor evreiești, pentru a se asigura că aceștia nu erau în curs „de înarmare”: totul „pentru o revizuire națională și pentru purificarea Neamului nostru”.
Ordinul primit de comandantul garnizoanei, colonelul Constantin Lupu, în 27 iunie 1941, era la fel de implacabil: „Să curețe Iașiul de evrei.” Poliția a fost sfătuită să nu se amestece în treburile Armatei, iar prefectul Captaru, care a raportat la București, la 29 iunie, încercările armatei de culpabilizare a evreilor pentru orice nelegiuire și de a instiga la uciderea în masă a acestora, a fost demis și trimis pe front.
Astfel, autoritățile române (poliția, jandarmeria, armata) – ajutate de o parte a ieșenilor – au arestat, jefuit și ucis în casele lor ori pe stradă mii de evrei. În Duminica Neagră alte mii de evrei au fost împușcați în centrul Iașului, la Chestură; locul este până în ziua de astăzi marcat… de o plăcuță comemorativă, dar și de sângele a peste 14.000 de oameni, o treime din populația evreiască a Iașului.
Cei ce au supraviețuit masacrului au fost duși la gară, închiși în vagoane de marfă și transportați cu viteză minimă spre diverse gări din Moldova. Nici măcar o cincime dintre ei nu a supraviețuit trenurilor morții… cadavrele erau jefuite și îngropate pe traseu.
După război, administrația a falsificat rapoartele antonesciene, atribuind planificarea și executarea masacrului armatei germane. Prezența armatei germane a dat curajul necesar autorităților române de a organiza uciderea evreilor.
Se mai vorbește în ziua de azi, la Iași, despre aceste crime? Cu excepția comemorărilor organizate de diverse instituții culturale, cum ar fi Institutul Elie Wiesel, și de comunitatea evreiască, prea puțin… Câte ore de istorie se țin pe această temă în școlile din Iași, din România? Nu suficiente, aș spune…
Ziua de 27 ianuarie nu a reprezentat niciodată o zi de doliu național sau regional – un fapt incredibil mai ales într-un oraș care, din nefericire, a contribuit la nenorocirile Holocaustului…
Pericolul discriminării, al naționalismului și al populismului persistă, mai ales pentru că anii dictaturii post 1945 nu au dat ocazia asumării trecutului legionar și a crimelor regimului Antonescu.
Situația evreilor din Germania (~ 100.000) este diferită: aici, educarea memoriei colective în sensul asumării trecutului nazist a început (teoretic) după război, însă practic, abia în anii ’70, când a început să se vorbească deschis despre această pată de neșters de pe conștiința societății germane. Astfel, Germania a trebuit să se transforme treptat într-un exemplu de democrație și libertate civilă – discriminarea ori defavorizarea pe orice motiv fiind de netolerat – indiferent de context. Însă cu toate acestea, existența unui antisemitism latent este de netăgăduit, alimentat și de sentimentul de culpă de care societatea germană nu s-a putut elibera încă.
Cu ceva vreme în urmă am avut ocazia să-l intervievez exact pe această temă pe reprezentantul Comunității evreiești de la Berlin, d-nul Sigmount A. Königsberg.
Mi-a spus că ziua de 27 ianuarie are pentru ei valoarea unui avertisment veșnic, căci simbolizează încetarea masacrului. Și totuși, mai importantă este ziua de Yom HaShoa, o zi cu aceeași valență comemorativă, instituționalizată de către statul Israel în 1959.
Amintirea genocidului va fi mereu vie, mărturiile există, chiar dacă supraviețuitorii sunt din ce în ce mai puțini. Lumea nu poate să uite!… iar statul german își face datoria: ziua de 27 ianuarie se comemorează în fiecare an în Parlamentul German. Așa cum era de așteptat, comunitatea evreiască de la Berlin joacă un rol esențial, nu din punct de vedere demografic, ci la nivel simbolic.
Însă în pofida anilor de educație școlară, conferințe publice și mișcări Antifa, d-nul Königsberg mi-a amintit de o statistică publicată în septembrie 2017 în Der Spiegel, ce atesta o realitate îngrijorătoare: faptul că 4 din 10 elevi germani nu știu ce reprezintă Auschwitz, dovadă că manualele de istorie și vizitele în lagărele de concentrare nu sunt suficiente.
Mărturiile supraviețuitorilor Holocaustului sunt păstrate cu sfințenie, sursele de informare stau la dispoziția celor doritori să le consulte: este necesar doar un minim de interes și de empatie.
Pericolele cu care se confruntă evreii din Germania s-au înmulțit însă în ultimii ani, în urma proliferării mișcărilor de dreapta. În Germania există un antisemitism latent încă din anii ’80-’90 (când a cincea parte a populației exprima un anume resentiment față de evrei), afirmă Königsberg. Așadar, nu se poate vorbi de un nou tip de antisemitism, este același antisemitism dintotdeauna, nutrit însă de altfel de circumstanțe.
Problema nu ar fi doar neonaziștii, grupări vânate constant de către poliția germană (mai nou chiar și printre propriile cadre).
La sosirea refugiaților din Siria, societatea germană s-a confruntat cu un nou tip de naționalism: cel al grupărilor inițial „anti-islamizare”, apoi anti-imigranți Pegida (Dresda) și Dügida (filiera Düsseldorf, activă până în 2015), reunite sub crezul „Germania aparține germanilor”. Inspirat de aceste noi tendințe naționalist identitare, Partidul AfD (Alternative für Deutschland) a apărut pe firmament și reușește să se mențină în topul preferințelor electoratului, reprezentând actualmente a șasea forță politică din Parlament.
Printre ultimele atentate cu motiv antisemit se numără și cel de la Halle, din octombrie 2019, comis de un extremist condamnat în decembrie 2020 la închisoare pe viață. Ca măsură împotriva unor astfel de crime a fost instituită paza 24/24 a tuturor instituțiilor evreiești din Germania.
Ar fi de menționat și tendințele radicale de dreapta manifestate de opozanții măsurilor anti-corona, care s-au îndreptat și împotriva evreilor, asociați cu ideea de conspirație internațională, Soros, sau de forță externă ce ar dicta politicile europene. Unul dintre însemnele purtate de aceste persoane era și steaua lui David, pe care era scris „nevaccinat”…
Concluzia nu putea fi mai evidentă: cine nu învață din greșelile trecutului este condamnat să le repete. Comemorarea victimelor Holocaustului este într-adevăr un avertisment necesar nu doar în spațiul german, ci și în România, și asta într-un mod cât mai vizibil posibil.
